În data de 30 martie se împlinesc 35 de ani de la trecerea în veșnicie a Monahului Nicolae Steinhardt. Cu această ocazie, Conf. George Ardeleanu a transmis redacției Basilica.ro o succintă fișă de dicționar despre monahul de la Mănăstirea Rohia.
Despre botezul lui Nicolae Steinhardt în închisoare, Conf. George Ardeleanu menționează: „Este cel mai luminos moment al Jurnalului fericirii şi una dintre cele mai luminoase transmutaţii spirituale din istoria Gulagului românesc”.
Textul integral:
(Nicu – Aureliu) Steinhardt (29 iulie 1912, Bucureşti – 30 martie 1989, Baia Mare).
Memorialist, eseist şi critic literar, prozator, specialist în drept constituţional, ideolog al liberalismului conservator, coautor de studii iudaice, eseist şi predicator creştin. Reprezentant al existenţialismului creştin în România, înscriindu-se în linia unor Søren Kierkegaard, Miguel de Unamuno, Lev Şestov, dar şi Nikolai Berdiaev ori Simone Weill.
Născut într-o familie de evrei, înrudită cu Sigmund Freud. Studii universitare la Facultatea de Drept (1929-1932). Doctorat în drept constituţional în 1936 cu o teză intitulată Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit. Călătorii şi studii în Franţa şi Anglia (1937-1939).
Debut cu volumul de parodii În genul… tinerilor (1934), publicat cu pseudonimul Antisthius, preluat din Caracterele lui La Bruyère, în care sunt ironizaţi atât tinerii intelectuali de dreapta (Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica ş.a), cât şi de stânga avangardistă sau socialistă de tip Geo Bogza, Saşa Pană, Panait Istrati, Petre Bellu etc. (şi dintre care cu unii se va împăca atunci când Istoria se va întoarce împotriva lor).
Colaborator, între 1934 şi 1947, la Revista burgheză, Revista Fundaţiilor Regale, Libertatea, Universul literar etc. După instalarea comunismului, nesemnând „pactul cu diavolul”, trece prin experienţa marginalizării şi interdicţiei.
Deţinut politic (1960-1964), încadrat în lotul „Noica – Pillat”, în urma refuzului de a deveni martor al acuzării împotriva prietenilor săi. Urmând o mai veche dorinţă, ascultând de o „Voce îndepărtată”, care „s-a făcut din nou auzită”, după ce străbătuse o lungă „perioadă de mlaştină”, primeşte, sub pecetea ecumenismului, botezul creştin în celula 18 a închisorii Jilava, la 15 martie 1960.
Este cel mai luminos moment al Jurnalului fericirii şi una dintre cele mai luminoase transmutaţii spirituale din istoria Gulagului românesc. După ieşirea din închisoare (la 3 august 1964), nu face decât să reintre „într-o închisoare mai mare”, cunoscând din nou experienţa marginalizării, a cenzurii şi a permanentei urmăriri de către Securitate.
La sfatul prietenilor săi, reintră în circuitul cultural publicând traduceri, eseuri, cronici în majoritatea revistelor literare din ţară şi mai multe volume : Între viaţă şi cărţi (1976), Incertitudini literare (1980), Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp şi spaţiu (1987), Prin alţii spre sine (1988), Monologul polifonic (apărut postum, în 1991).
Călugăr la Mănăstirea „Sf. Ana” Rohia (Maramureş) între 1980 şi 1989. A ales calea călugăriei nu „spre a se sălbătici, ci spre a îndulci în pustie sălbăticia lumii” (cum ar spune Sf. Efrem Sirul), neîntorcând spatele, prin recluziunea la Rohia, nici „tribului”, nici culturii laice.
Capodopera sa Jurnalul fericirii (1991), cu un destin antum dramatic (a fost confiscată de Securitate în 1972, rescrisă din memorie într-o variantă mai amplă, restituită în 1975 şi reconfiscată în 1984), se bucură, după prăbuşirea comunismului, de un adevărat destin european, fiind tradusă în franceză, italiană, ebraică, maghiară, greacă, spaniolă, portugheză și germană.
Este una din cele mai citite cărţi din România şi a fost publicată în vreo 10 ediţii. Sub egida Fundaţiei „N. Steinhardt”, în colaborare cu Editura Polirom, în 2008 a început editarea ştiinţifică a Integralei Operei lui N. Steinhardt, proiectată în 22 de volume (proiect finalizat în 2021).
Steinhardt este un autor care – dincolo de spectaculoasele sale metamorfoze spirituale şi identitare – pune în centrul proiectului său existenţial ideea de libertate (în sens politic, ideologic, religios, etic, cultural etc).
Nu întâmplător se declară adeptul ideii kierkegaardiene conform căreia nu virtutea este contrariul păcatului, ci libertatea. Aceasta, însă, nu se confundă cu anarhia, ci se află în relaţie de armonie cu ideea de ordine şi trebuie să aibă un fundament moral.
De altfel, Jurnalul fericirii începe cu teoretizarea a trei soluţii de eliberare dintr-un univers concentraţionar: asumarea voluntară a morţii, ceea ce face „impracticabilă” trădarea (soluţia lui Soljeniţîn), asumarea marginalităţii, nonconformismul, nebunia jucată, nepăsarea (soluţia lui Zinoviev), asumarea luptei deschise (soluţia lui Churchill şi Bukovski), la care se adaugă soluţia mistică a credinţei.
Ideologic, N. Steinhardt se plasează în descendenţa unor Benjamin Constant, Guizot, Royer-Collard, de Broglie, Thiers, Prévost Paradol, Tocqueville etc. Se declară liberal-conservator, punând liberalismul mai degrabă în relaţie de incompatibilitate cu democraţia, aceasta din urmă susceptibilă de a instaura „tirania majorităţii”.
Preferă votul cenzitar, este admirator al parlamentarismului britanic şi al monarhiei din Iulie. Libertatea (pusă deasupra ideii de egalitate), individualismul, parlamentarismul, principiul statului minimal, deconstruirea utopiilor socializante, moderaţia, respectul proprietăţii private, apărarea valorilor burgheze sunt principiile esenţiale care se difuzează în corpusul majorităţii textelor sale de tinereţe.
Steinhardt este cunoscut mai ales prin surprinzătoarea sa metamorfoză spirituală: convertirea la creştinism. Există, astfel, un prim Steinhardt, profund implicat în problemele civilizaţiei şi spiritualităţii iudaice, coautor, împreuna cu prietenul său Emanuel Neuman, a două volume publicate în franceză: Essai sur une conception catolique du judaisme (1935) şi Illusions et realites juives (1937).
Sunt două cărţi de filosofie identitară, simultane cu tentativele celor doi prieteni de a se integra în Sinagogă, scrise în regim de urgenţă, ca reacţie la ascensiunea fascismului şi nazismului în Europa.
Autorii se declară adepţi ai iudaismului conservator, asociat în plan politic cu ideea de liberalism. Sunt demontate mecanismele antisemitismului şi se deconstruiesc principalele stereotipuri privitoare la spiritualitatea iudaică.
Sunt persiflate inclusiv iluziile evreieşti (iluziile sioniste, iluziile asimiliste, iluziile democratice, iluziile socialiste sau comuniste etc) şi se atrage atenţia asupra antisemitismului existent atât în Germania lui Hitler, cât şi în Uniunea Sovietică a lui Stalin. Fapt semnificativ: botezul creştin este privit cu ironie de autori.
Traseul lui Steinhardt de la eşecul integrării în Sinagogă până la botezul din 15 martie 1960 este unul dificil, sinuos, cu permanente pendulări între certitudine şi incertitudine, între refuz şi acceptare, între blocaje neconsolabile şi entuziasm, între crispări inexplicabile şi momente de intensă fericire.
Altfel spus, convertirea sa este de alt tip decât cea produsă pe drumul Damascului. Viziunea sa creştină este expusă cu precădere în Jurnalul fericirii şi în volumul de predici Dăruind vei dobândi.Cuvinte de credinţă (prima ediţie : 1992). Sunt predici care stau sub semnul conceptului de aggiornamento, practicând o extraordinară mobilitate în interiorul canoanelor, cu o puternică infuzie culturală şi un pronunţat potenţial subversiv.
Credinţa este pusă în relaţie cu libertatea şi este autonomă în raport cu miracolele, evidenţa ori autoritatea. A crede nu înseamnă a crede pentru că, ci a crede cu toate că, deşi, în ciuda, împotriva…, este un verb advesativ, un act de curaj şi un pariu existenţial.
Se denunţă ipocrizia, fariseismul, fanatismul, fundamentalismul de orice fel etc. Se elogiază curajul, libertatea, starea de fericire, blândeţea, smerenia, demnitatea, sacrificiul, ajutorarea aproapelui, realismul creştin.
Ca şi Kierkegaard, Steinhardt teoretizează ideea „scandalului” hristic: Hristos a venit „să ne mântuiască şi să ne scandalizeze”, adică să ne elibereze de certitudinile facile, de prostia ideilor primite de-a gata, să ne pună faţă în faţă cu problemele finale ale existenţei, să ne provoace la o permanentă revizuire a credinţei şi identităţii. Hristos ne-a pus pe umeri extraordinara şi totodată dificila povară a libertăţii.
George Ardeleanu
Dintre numeroşii martori ai lui Hristos înfloriţi pe pământul României, doresc să-l amintesc pe monahul de la Rohia, Nicu Steinhardt, excepţională figură de credincios şi de om de cultură care a perceput în chip special bogăţia imensă a comorii comune Bisericilor creştine.
(Papa Ioan Paul al II-lea, 1999)
(Text publicat în Lumea credinței, nr. 3 (188)/martie 2019, pp. 14-18, și actualizat)
George Ardeleanu este Conferenţiar universitar la Departamentul de Studii Literare al Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti și, din 20215, Director al Departamentului de Studii Literare. Vicepreşedinte al Fundaţiei N. Steinhardt şi membru în colectivul de editare a Integralei Operei lui N.Steinhardt, Mănăstirea Rohia şi Editura Polirom (din care până în prezent au apărut 18 volume).
În 2000, a publicat în colecţia Canon a Editurii Aula micromonografia N.Steinhardt. A colaborat la realizarea aparatului critic al ediţiei spaniole a Jurnalului fericirii (El diario de la felicidad), în traducerea Vioricăi Pâtea şi a lui Fernando Sanchez Miret (Ediciones Sigueme, Salamanca, 2007).
A îngrijit varianta inedită a Jurnalului fericirii (Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia), publicată în 2012 la Editura Polirom. Coeditor, împreună cu Monica Pillat, al Integralei Dinu Pillat, Editura Humanitas (6 volume).
Este Doctor în Filologie (summa cum laude) cu o teză despre N. Steinhardt care stă la baza volumului N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, Humanitas, 2009.
Sursă foto: Arhiva Basilica.ro
