Păcatul, ca rupere a legăturii de iubire cu Dumnezeu și cu semenii, reprezintă o realitate contrară firii omului. Obișnuința cu starea păcătoasă ne face să credem că o astfel de stare este una „naturală”, chiar dacă ne împiedică permanent să participăm la viața și fericirea veșnică a lui Dumnezeu. În fiecare om există, mai mult sau mai puțin conștientizat, dorul după Dumnezeu, ceea ce face ca starea de pocăință să devină o necesitate, mai ales că, așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „cât suntem aici, pe pământ, avem nădejde de mântuire; dar după ce am plecat dincolo, nu ne mai putem pocăi, nici șterge păcatele. De aceea, trebuie să ne pregătim neîncetat pentru ieșirea din lumea aceasta. Dacă Stăpânul a hotărât să ne cheme diseară? Dacă a hotărât să ne cheme mâine?” (Omilii la săracul Lazăr, Cuvântul II).
În Molitfelnic, cartea în care sunt cuprinse rânduielile majorității Tainelor Bisericii, înainte de rânduiala Tainei Pocăinței, întâlnim îndemnul: „Se cuvine ca noi toți, mireni și monahi, clerici, preoți și arhierei, să ne mărturisim păcatele și nici unul din noi să nu ne depărtăm de la aceasta, pentru că toți am greșit și păcătuim; să nu uităm că Mântuitorul și Judecătorul vine; drept care și Apostolul zice: „Să lepădăm, dar, faptele întunericului și să ne îmbrăcăm în armele luminii” (Romani 13, 12). Și cum că tuturor le este de trebuință mărturisirea și pocăința, însuși Apostolul Iacov întărește zicând: „Mărturisiți-vă unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul ca să vă vindecați” (Iacov 5, 16)”.
Din punct de vedere practic, se pot naște câteva întrebări.
Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.
