La Editura BASILICA a Patriarhiei Române a apărut lucrarea Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de incinerare, semnată de Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula.
În Introducere autorul precizează:
„Problema incinerării nu este nouă în scrisul teologic și în discuțiile oamenilor Bisericii. Ea a mai constituit subiect de dezbatere și temă pentru studii, mai ales atunci când incinerarea a fost reintrodusă în practica legată de ultimele evenimente din viața omului, ca atitudine față de trupurile celor răposați. Preocupări față de incinerare și atitudini față de acest fenomen au început a fi exprimate odată cu Revoluția franceză din 1789, care aducea cu sine ateismul și libertatea exagerată a omului, promovând o serie de idei potrivnice creștinismului, între care și incinerarea. De asemenea, construirea primului crematoriu uman la Milano, în 1874, urmată de altele în diferite orașe ale Italiei și ale altor țări, a adus după sine o întreagă literatură favorabilă sau ostilă incinerării (Dintre aceste lucrări, amintim următoarele: A. WITSCH, Cristliches Grobe und Feuerbestatung, München, 1929, 43pp.; E. VALTON, „Crémation”, în: Dictionnaire de Théologie Catholique; A. VACANT, E. MANGENOT, E. AMAN (eds), 3, 2, Librairie Letonzey et Ané, Paris, 1923, col. 2310 – 2323; I. BESSON, Dictionnaire Apologétique de la Théologie Catholique, A. D’ALLÉS, Gabriel BAUCHESNE (eds), Paris, 1925, col. 627-643).
În teologia românească, literatura legată de incinerare a apărut abia după construirea primului crematoriu uman, „Cenușa”, în capitala României, în 1928. Atunci, profesori de teologie, renumiți și bine informați, au scris studii care au rămas normative pentru teologia românească și pentru atitudinea Bisericii față Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de incinerare (N. COTOS, „Încenușarea și înmormântarea”, în: Candela, XXXVI (1925), 1-2, pp. 49-59, 114-124, 409-416; Pr. I. Popescu-Mălăiești, „Ardem sau îngropăm morții?”, în: România Mare, București, 1931, p. 43). Tema a fost preluată mai târziu (Pr. Dr. Vladimir Prelipceanu, „Incinerarea morților și teologia ortodoxă”, în: Studii Teologice, XIV (1962), 7-8, pp. 414-428; Pr. Vladimir Prelipceanu, „În legătură cu incinerarea morților”, în: Biserica Ortodoxă Română, LXXXV (1967), 11-12, pp. 1189-1193), dar cu o atitudine mai tolerantă față de acest fenomen, întrucât regimul comunist ateu nu ar fi permis o exprimare categorică față de incinerare, pe care o încuraja. După Revoluția română, din 1989, când libertatea de exprimare a devenit un drept real al oamenilor, am scris un articol pe această temă unde am arătat, pe scurt, punctul de vedere al Bisericii noastre față de această problemă (Pr. Nicolae D. Necula, „Este permis să se săvârșească slujba înmormântării și a soroacelor de pomenire celor care se incinerează”, în vol. Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, 1, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996, pp. 265-268). În anul 2012, a apărut traducerea în limba română a cărții unui reputat profesor străin, convertit la Ortodoxie, care tratează, într-un capitol special, despre incinerare (Jean-Claude Larchet, Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace…, Ed. Basilica, București, 2012, pp. 301-342. Lucrarea cuprinde bibliografie adusă la zi).
Însă, întrucât incinerarea este un fenomen destul de extins și în țara noastră, iar credincioșii nu știu care este atitudinea Bisericii față de aceasta, cerând slujitorilor Bisericii să oficieze slujba înmormântării pentru cei care se incinerează, am considerat necesar să prezint câteva lămuriri în legătură cu această practică și cu atitudinea Bisericii față de ea”.
