În Biserică suntem în căutarea asemănării cu Dumnezeu, într-un proces continuu în care ne confruntăm mereu cu conflictul dintre realitatea noastră căzută și sublimul chemării și al scopului nostru ca ființe create de Dumnezeu și membri ai comunității de credință. Totul ne pare destul de neclar, dar în lumina harului Sfântului Duh și a Celui numit „Soarele dreptății”, totul capătă sens și strălucire, lepădăm tenebrele iubirii de sine și ne îmbrăcăm în razele iubirii de Dumnezeu și de aproapele.
În sânul Bisericii, credincioșii trebuie să urmeze, atât cât le este cu putință, modul în care Hristos a trăit pe pământ, să aibă aceleași gânduri (cf. I Cor. 2, 16) și aceleași simțăminte ca ale Lui (cf. Filip. 2, 5). Trebuie să dobândească Duhul lui Dumnezeu, să învețe arta de a trăi după Evanghelie. Însă când ne confruntăm viața, faptele, atitudinile și gândurile noastre cu ceea ce Dumnezeu cere de la noi, devenim conștienți de eșecul nostru, că poruncile divine depășesc capacitatea noastră „naturală” și constatăm că suntem incapabili de a le împlini cu desăvârșire. În teorie, știm că cei care împlinesc poruncile Domnului devin asemănători cu El, dar în practică descoperim din ce în ce mai mult lipsa noastră de asemănare.
Văzându-ne atât de îndepărtați de El, stăpâniți de patimile care ne zdrobesc și de care nu avem tăria să ne eliberăm, mărturisim slăbiciunea noastră și admitem că trebuie să fim ajutați de o putere dată de sus, care să ne vindece de moartea sufletească ce ne-a cuprins. Ne dăm seama că problema este în noi, căci natura noastră umană de după cădere este contrară voinței divine în ceea ce ne privește; că suntem într-o stare de decădere, în care orgoliul s-a cuibărit în sufletele și gândurile noastre în așa măsură, încât ne-a împietrit inimile, făcându-ne neputincioși în a distinge binele de rău, și cedăm mereu ideii de a deveni „dumnezei” fără Dumnezeu.
Asceza – cale de ajungere la asemănare
De aceea, pentru a primi de Sus cunoașterea tainelor lumii spirituale, trebuie să ne angajăm pe greaua, dar binecuvântata cale a ascezei, trebuie să fim determinați să ne petrecem viața într-un efort ascetic purtat fără odihnă, prin răbdare, atenție și renunțare. Dar viața ascetică nu trebuie abordată cu orgolioasă încredere în sine, căci dintre toate valurile care se ridică împotriva noastră în timpul călătoriei către „pământul făgăduinței”, cel mai puternic și redutabil este cel al orgoliului, căruia ascetul trebuie să-i opună o mișcare contrară, o mișcare de micșorare de sine, de condamnare de sine în toate.
Pentru a ajunge la o stare de nepătimire, pentru ca patimile să nu mai aibă nici o putere asupra noastră și ca în inimile noastre să domnească smerenia, iubirea și pacea Domnului, tradiția ascetică ne pune la dispoziție câteva mijloace principale de care ne-am putea servi, îndeosebi practicile ascultării, rugăciunii, postului, amintirii lui Dumnezeu și amintirii morții, de o deosebită importanță în acest sens fiind și relația cu aproapele. Când iubești pe cineva îți împropriezi viața sa; și acest lucru nu poate fi realizat decât dacă există în noi loc pentru celălalt, decât dacă ne golim de tot ceea ce există în noi din omul cel vechi, din patimile sale, din „bogățiile” sale, din înaltele sale păreri despre sine însuși, de dorința sa de dominare și de egoismul său, și dacă ne îmbrăcăm cu omul cel nou, omul smerit, plin de iubire și de har.
Dumnezeu nu suportă nici o mișcare a orgoliului
Relația cu fratele nostru este strâns legată de relația noastră cu Dumnezeu. Într-un anume sens, de noi depinde venirea înlăuntrul nostru a harului Sfântului Duh, precum și dureroasa Lui plecare. Dacă o pornire de egoism sau de slavă deșartă ne împinge să-l disprețuim pe fratele nostru, să acceptăm un gând rău la adresa lui ori să ne mâniem pe el, și dacă cedăm acestui impuls fără a ne gândi, harul Sfântului Duh care era cu noi până în acel ceas ne va părăsi, căci Dumnezeu nu suportă nici o mișcare a orgoliului. Dacă, dimpotrivă, vom fi binevoitori și cu inima deschisă față de aproapele nostru, ajutorul Domnului va fi cu noi: „Nu-l judeca pe fratele tău, nu-l întrista, nici măcar prin expresia feței tale, și atunci Sfântul Duh te va iubi și te va ajuta în toate” – spunea Sfântul Siluan Atonitul.
În relațiile cu ceilalți, omul cedează adesea patimilor pe care nu a învățat încă să le stăpânească; el este tentat să-și impună propriile puncte de vedere, să nu se supună inițiativelor pe care le poate avea un altul, să se justifice pentru fiecare dintre greșelile sale, toate – acțiuni care dăunează creșterii sale duhovnicești și produc îndepărtarea harului. Protecția și ajutorul harului vin atunci când ne străduim să cultivăm atitudini smerite față de toți: „Trebuie să legăm în noi înșine patimile, ca nu cumva ele să ne domine pe noi”, ne învață Sfântul Siluan; „…trebuie să ne legăm, pentru a nu-i face rău aproapelui nostru. De obicei se caută libertatea pentru a putea face ce vrei, dar aceasta nu este o libertate, ci dominația păcatului asupra noastră”.
Calea noastră ascetică și chenotică (adică de smerire și renunțare la sine: refuzând să ne acceptăm așa cum suntem, începem să resimțim aversiune față de noi înșine, să ne urâm și să ne rugăm ca să fim scoși din mlaștinile păcatului; ne micșorăm pe noi înșine pentru a ne debarasa de zestrea noastră blestemată – voințe pătimașe, neascultări, orgolii de tot felul – pentru a primi moștenirea cea veșnică făgăduită nouă) este presărată cu suferințe și numeroase obstacole, atât interne, cât și externe: în interior, observăm vicleniile și șireteniile intelectului nostru și patimile inimii, lucruri care ne ucid, iar la exterior ne lovim de o lume care zace în adâncul tenebrelor și ostilă duhului de Viață dătător. De aceea este necesară căința ancorată într-o nădejde fermă în Dumnezeu, căci este evident că ne e imposibil să ne vindecăm – noi și această lume în care trăim și pentru pacea căreia ne rugăm – dacă nu ne punem toată nădejdea în El, și dacă nu-I cerem să ne vindece rănile și să ne alunge suferințele; căința orientată către noi înșine, pentru că am imitat greșeala lui Adam, și către lumea întreagă, plângând pentru aceasta, ca să fie ridicată din starea ei de decădere.
Culorile ascezei în lumina Soarelui nematerial
„Culorile” ascezei nu sunt prea strălucitoare și nu impresionează la o primă privire. Orice culoare, oricât de frumoasă și atrăgătoare, are nevoie de raze de lumină pentru a încânta și ademeni ochiul cu frumusețea sa. Același lucru este valabil și în privința culorilor „fade”, „uscate” ale ascezei. Sunt culori tainice, opace pentru soarele acestei lumi. În schimb, ele lasă să se întrevadă frumusețea lor prin razele Soarelui nematerial. Contemplate în lumina transfigurată a lui Hristos Cel Înviat, acestea primesc nuanțe blânde și suave, care atrag ochiul inimii prin căldura care emană din ele, prin duhul de viață și de iubire de care dau mărturie. Orice amestec între oricare din aceste culori se dovedește a fi o adevărată operă de artă care bate cu o sfântă îndrăzneală la porțile veșniciei. Obișnuindu-și ochiul cu ambianța creată de culorile ascezei, omul duhovnicesc trece dincolo de limitele umane și vede dincolo de realitățile pământești. Cu o inimă curățită, el Îl contemplă pe Dumnezeu în Lumina necreată a Dumnezeirii Sale: „Fericiți cei curați cu inima, căci aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mat. 5, 8).
(Traducere și adaptare din limba franceză de Silviu-Anton Lupu, după SÅ”ur Cassiene, De la grisaille de lâascèse à la lumière de l’Esprit, în Buisson Ardent. Cahiers Saint-Silouane L’ Athonite, nr. 12, Éditions Le Sel de la Terre, 206, pp. 100-112) (Articol publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 18 august 2013)
