Sfântul Grigorie Palama acordă o atenție deosebită amănuntelor, fie ele de ordin dogmatic, fie de ordin lingvistic. Acuratețea în exprimarea adevărurilor de credință nu poate fi abandonată în nici un caz, pentru că riscurile care pot apărea sunt distructive pentru înțelegerea Adevărului revelat.
Într-una dintre Triadele scrise în apărarea isihaștilor, Sfântul Grigorie precizează: „Cuvintele cele rele într-atât par a fi de asemănătoare cu cuvintele cele pline de evlavie, încât printr-o mică adăugire sau înlăturare se schimbă cu ușurință dintr-unele în altele, și se transformă întru totul sensul cuvintelor”. Relativizarea unor astfel de atitudini pline de acrivie nu poate duce decât la piste false, care nu mai pot oferi „vinul cel tare al Ortodoxiei”: „Din această cauză aproape orice părere greșită poartă masca adevărului pentru cei ce nu au puterea de a remarca mica lipsă sau adăugire. Și aici este vorba despre o uneltire periculoasă a diavolului celui rău, atât de dibaci în arta înșelătoriei: căci neașezând departe minciuna de adevăr, a pregătit o dublă înșelătorie: din cauza diferenței mici, care scapă multora, ar putea cineva considera minciuna drept adevăr, iar adevărul minciună, fiind foarte asemănător cu aceasta; în ambele cazuri vom fi rupți de adevăr”.
Posibilitatea unei depărtări de adevăr rezidă așadar în elemente care sunt uneori insesizabile unei minți nepricepute în lupta de deslușire a adevărului. Elemente aproape neînsemnate, dacă nu sunt așezate la locul potrivit, pot oferi perspective irealiste asupra întregului adevăr de credință. Substituirea adevărului de către minciună prinde astfel un contur destul de diplomatic, care însă nu are nimic de-a face cu mărturisirea adevărată de credință. Relativismul dogmatic poate fi și de anvergură, însă de cele mai multe ori el se manifestă la nivelul diferențelor aparent nesemnificative.
Revelația bine înțeleasă duce la deschiderea drumului către îndumnezeire
Teologul, în încercarea sa de clarificare, prin lucrarea harului, a tainelor Revelației, nu își poate permite să facă rabat de la acrivia redării acestei Revelații în limbajul omului contemporan. Opera mântuitoare a lui Hristos constă în dăruirea de viață omului căzut și rănit prin păcat: „Hristos a coborât cu sufletul în iad și S-a întors după ce a redat viață și lumină veșnică tuturor – și drept chip al acesteia ne-a dăruit nouă a săvârși Dumnezeiescul Botez, ca prin el să rodească mântuirea, prin fiecare taină și prin slujirile cele îndumnezeitoare ale sufletului și ale trupului, primind astfel semințele unei vieți fără de prihană”. Omul nu își mai poate înțelege drumul dacă nu își cunoaște credința la adevărata ei valoare. „Viața îndumnezeită și veșnică” reprezintă așadar scopul oricărui om care își articulează viața poruncilor Evangheliei. Împărtășirea de viața cea îndumnezeită și veșnică este unirea cu viața adevărată a lui Dumnezeu, prin harul Său: „Cel ce se împărtășește de energia dumnezeiască, fiind el însuși prefăcut prin dumnezeiasca prefacere, se face întreg el însuși cum este lumina și este împreună cu lumina și vede, în chip cunoscător, împreună cu lumina, pe cele care, în afara unui asemenea har inefabil, ar fi tuturor cu neputință de văzut”. Pentru a putea purcede la astfel de exeperiențe, omul trebuie însă să aibă precizat, de la bun început, cadrul în care își asimilează Adevărul. Se înțelege astfel cuvântul Evangheliei: „Nici o iotă…”
Acuratețea exprimării dogmatice oferă accesul la credința cea adevărată. Este credința într-o realitate care poate transforma omul din orice fel de circumstanțe istorice, politice sau sociale. Una dintre cântările Bisericii Ortodoxe afirmă că Domnul este „Râu de viață, ce din Tatăl curge, și Care în groapă apunând, va da lumii nestricăciunea”.
A învăța nu înseamnă așadar o reducere exclusivă la procesul unei simple transmiteri de cunoștințe. Învățătura creștină nu e teorie. Sfântul Grigorie Palama insistă asupra faptului că trebuie să fim cât mai exacți în descrierea adevărului de credință, tocmai pentru că nu descriem o teorie, ci descriem și ne împărtășim de Dumnezeu Însuși. Rezultă de aici că misiunea preotului nu este pur didactică și instructivă. Adânca regenerare sufletească, reconversia spirituală sunt ținta propovăduirii creștine, țintă care îndrumă către relația personală cu Dumnezeu: „Iluminarea desăvârșită a Duhului nu este numai un fel de descoperire a gândurilor, ci iluminarea adevărată și neîntreruptă a luminii ipostatice în suflete. Aceasta este confirmată de pasaje precum: „Cel ce a zis să strălucească lumina din întuneric, Acela va lumina inimile noastre”, și „luminează ochii mei ca nu cândva să adorm spre moarte”, și „trimite lumina Ta și adevărul Tău și acestea mă vor conduce spre muntele Tău cel Sfânt”, și „Însemnatu-s-a peste noi lumina feței Tale” și alte pasaje asemenea”.
Mintea curată – sălaș al înțelesurilor curate
Lumina lui Hristos nu poate lumina atunci când diplomația exprimărilor teologice fură locul acriviei. Sfântul Grigorie Palama vorbește, în acest sens, despre femeia samarineancă: „Și de unde a știut femeia cu atâta siguranță și certitudine și cum de a avut acest dor lăuntric, dacă n-ar fi cercetat cu înțelepciune ageră cărțile profetice? De aceea avea și mintea ei atât de exaltată, plină de sensuri dumnezeiești”. Mintea curată devine lăcaș al tainelor lui Dumnezeu, iar acrivia devine soluția naturală de înțelegere a lucrurilor mai presus de înțelegere: „Când sfinții văd/contemplă această lumină dumnezeiască în ei înșiși – și o văd când obțin împărtășirea cea îndumnezeitoare a Duhului prin venirea cea de negrăit a iluminărilor celor desăvârșite – văd veșmântul îndumnezeirii lor, mintea fiindu-le întru slavă și umplută de o frumusețe mai presus de frumusețe prin harul Cuvântului, după cum pe munte dumnezeirea Cuvântului a preaslăvit, printr-o lumină dumnezeiască trupul cel unit cu El. Căci „slava pe care Tatăl i-a dat-o, a dat-o El Însuși celor care îl ascultă”, după cum zice cuvântul Evangheliei și a vrut ca aceștia „să fie împreună cu El și să vadă slava Lui”. Cum ar fi putut să se facă aceasta în chip trupesc, odată ce El nu mai este prezent în chip trupește după înălțare? Aceasta se săvârșește în mod necesar în chip intelectual când mintea devine supracerească, făcându-se însoțitoare a Celui Care pentru noi S-a înălțat dincolo de ceruri; aceasta se săvârșește când mintea se unește în chip vădit și de negrăit cu Dumnezeu și contemplă vedeniile cele mai presus de fire și de negrăit, umplându-se de toată cunoașterea imaterială a unei lumini sublime. Mintea nu mai este un spectator al simbolurilor sfinte, accesibile simțurilor și nici un cunoscător al mulțimii scrierilor sfinte, ci este înfrumusețată de Frumusețea cea Creatoare și Izvorâtoare de Frumusețe, fiind luminată de strălucirea lui Dumnezeu”. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 19 noiembrie 2011, semnat de pr. Roger Coresciuc)
