Joi se împlinesc 134 de ani de la mutarea la cele veșnice a poetului Mihai Eminescu, pentru care ideea națională „era imaginea cea mai sfântă a cugetării” (Dimitrie August Laurian).
Avea doar 39 de ani când s-a stins din această viață. A doua zi, o zi ploioasă de iunie, corpul neînsuflețit al poetului a fost depus la Biserica „Sf. Gheorghe” din București, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad.
La finalul slujbei de înmormântare, Corul Mitropoliei a cântat o melodie pe versurile poeziei Mai am un singur dor.
Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ziarul „Adevărul”.
„Acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”, a spus jurnalistul.
Poetul a fost înmormântat sub un tei, în Cimitirul Bellu din București.
Specific național potențat până la universal
În secolul următor, filosoful Constantin Noica l-a numit „omul deplin al culturii românești”, iar poetul Vasile Voiculescu a scris că Eminescu „ne poate acoperi cu personalitatea lui genială și reprezenta în fața umanității, cu specificul nostru etnic, potențat până la universal”.
Mihai Eminescu a fost al șaptelea din cei 11 copii ai familiei Raluca și Gheorghe Eminovici. Familia sa, mai ales din partea mamei, a dat numeroși monahi și monahii (doi frați și trei surori ale mamei).
În cartea „Eminescu. Viața”, acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga (devenită ulterior Maica Benedicta) menționează o însemnare făcută de un duhovnic de la Mănăstirea Neamț care l-a spovedit pe Mihai Eminescu spre sfârșitul vieții.
Astfel, „«gândurile ce au cuprins tot universul» revin la matca Ortodoxiei românești pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o și a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualității neamului, întrupată în Biserica națională,” scrie academiciana.
Ideea națională și gândul lui Dumnezeu
Mihai Eminescu, cel care a inițiat Prima Serbare de la Putna a românilor de pretutindeni (1871), pentru a coagula ideea unității de acțiune și cugetare a tuturor românilor, scria:
„Dacă o generație poate avea un merit, e acela de a fi un credincios agent al istoriei, de a purta sarcinile impuse cu necesitate de locul pe care îl ocupă în înlănțuirea timpilor. Și istoria lumii cugetă, deși încet, însă sigur și just: istoria omenirii e desfășurarea cugetării lui Dumnezeu.”
La un simpozion dedicat poetului de Mănăstirea Putna după re-editarea din 2021 a Serbării de la Putna din 1871, poeta Ana Blandiana transmitea:
„Sunt convinsă că nu exagerez susținând că de biografia lui Eminescu atârnă în mod miraculos, magic aproape, felul de a fi al fiecăruia dintre noi. Nu susțin că imacularea lui ne face mai curați, nici că demnitatea lui fără cusur de împiedică să ne umilim, susțin că etalonul de platină al moralității lui a stabilit o dată pentru totdeauna valorile supreme după care știm că vom fi judecați. Iar această conștiință ne fixează legile imuabile ale devenirii, mai severe decât la alte popoare.”
„Eminescu nu este numai un mare poet al lumii, el este poetul nostru național. Din paginile cărților de citire el trece în paginile cărților de rugăciune și din pomelnicele cu sfinți și martiri în dicționarele istoriei universale”, a mai scris Ana Blandiana.
„Întrebarea nu este cum ar fi fost poporul român fără Eminescu, pentru că pur și simplu n-ar fi fost. Întrebarea este cum ar mai putea fără el. Și răspunsul este același.”
Foto credit: Facebook / Fundația „Credință și Creație”
Urmărește-ne pe Telegram: t.me/basilicanews
