Biserica Ortodoxă pomenește astăzi pe Sfinții Părinți de la Sinodul al V-lea Ecumenic. În cadrul celui de-al cincilea sinod ecumenic au fost discutate următoarele probleme:
- Reinterpretarea decretelor de la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon din perspectiva alexandrină;
- Explicarea teologică mai amănunțită a celor două Naturi ale lui Hristos și a modului în care acestea alcătuiesc o singură Persoană.
Sinodul a fost convocat de Împăratul Iustinian cel Mare. Acesta fixase drept scop al domniei sale reconcilierea Bisericilor divizate după Sinodul din Calcedon. Cel de-al cincilea Sfânt Sinod Ecumenic a reunit la Constantinopol, între 5 mai și 2 iunie 553, 165 de Episcopi din imperiu.Evenimentul a fost prezidat de Patriarhul Eutihie al Constantinopolului.
Principalul obiectiv al acestui sinod era să rezolve Controversa celor Trei Capitole, adică trei chestiuni teologice legate de Teodor de Mopsuestia (+428), Teodoret din Cir și discipolul lor Ibas din Edesa.
Teodor din Mopsuestia, în cadru cercetării sale teologice, a acordat foarte mult credit speculației raționale și axiomelor filozofiei lui Aristotel. Acesta ajunsese să respingă posibilitatea unei uniri reale între firea creată și cea necreată în Persoana lui Hristos. Pentru el, Cuvântul (Logosul divin) nu „se făcuse” om, ci voința omenească era unită în El cu voința dumnezeiască, menținând diferența între cele două firi și deci a două „persoane”.
După condamnarea lui Nestorie de Sinodul din Efes (431), partizanii acestuia din urmă se aplecaseră asupra scrierilor lui Teodoret pentru a interpreta dogma hristologică.
Sfântul Chiril al Alexandriei, deși scrisese împotriva lui, intervenise totuși pe lângă Sfântul Proclu ca acesta să nu impună condamnarea acestor scrieri, în scopul de a menține pacea Bisericii atât de dureros obținută (438).
Însă, Eutihie, respingând aceasta atitudine împăciuitoare, ajunsese, prin intrigile sale, să obțină aprobarea monofizitismului prin sinodul de la Efes (449), în cursul căruia au fost condamnați cei doi principali discipoli ai lui Teodor și reprezentanți ai tendinței sale teologice: Teodoret și Ibas.
În cadrul Sinodului din Calcedon (451) Teodoret și Ibas, după lungi tergiversări, au acceptat să arunce anatema asupra lui Nestorie și au fost reprimiți în comuniunea Bisericii. Mai târziu, interpretarea și modul în care a fost primit cel de al Patrulea Sinod Ecumenic au dat naștere altor disensiuni cristalizate pe problema celor Trei-Capitole.
Măsurile politice luate de împăratul Zenon („Hénotikon”) și de Patriarhul Acachie pentru a-i face să se împace pe cei ce se opuneau Sinodului au eșuat și au provocat chiar o schismă de 40 de ani (484-519) între Răsărit și Occident care, printr-un puternic atașament la litera Sinodului, trecea drept apărătorul celor Trei-Capitole.
După ce împăratul Iustin a pus capăt acestei schisme, Iustinian – hotărât să lupte împotriva tendinței nestorianizante în interpretarea învățăturii de la Calcedon – a editat un decret împotriva celor trei, care a provocat din nou reacții violente în Occident (545).
Convocat la Constantinopol, Papa Vigilius declara, imediat după întronarea sa, că intenționa să rupă comuniunea cu Patriarhul Mina, care a răspuns cu aceeași sentință.
După multe tratative, Vigilius a acceptat să se împace cu Mina și a publicat un document (lat. Judicatum) care condamna pe cei trei. Acest document a fost considerat de Bisericile din Africa și Acvileea ca o trădare și ele au provocat în interiorul Bisericii Occidentale.
Cum luase hotărârea să convoace Sinodul Ecumenic pentru a pune capăt acestei neînțelegeri, Iustinian a publicat o Mărturisire de Credință, în care asuma expresiile caracteristice ale teologiei Sfântului Chiril, pe care o combăteau partizanii occidentali ai celor Trei-Capitole (551).
Papa Vigilius respinse acest document și începând de atunci nu încetează să pună piedici întrunirii Sinodului.
Deschiderea acestuia fusese în plus întârziată de moartea Patriarhului Mina. Când Părinții au început sesiunile sub președenția succesorului sau, Eutihie, ei își mărturisiră tristețea față de opoziția Papei, iar Vigilius declară că el susținea din plin ortodoxia lui Teodoret și Ibas.
În cursul celei de a opta sesiuni, Sinodul îi condamna pe cei trei și arunca anatema asupra tuturor celor care i-ar apăra, dar fără să îl condamne nominal pe papă. În decembrie, Vigilius se supuse deciziilor Sinodului, dar abia aproape doi ani mai târziu el condamna la rândul său cele Trei-capitole (555).
