Parcă din ce în ce mai des, televiziunile comerciale aleg subiecte care au în centru discreditarea noțiunilor de biserică, credincioși, preoți, monahi, ierarhi. Faptul că în media sunt oglindite preponderent evenimente negative nu ne mai miră, căci există convingerea de nestrămutat a jurnaliștilor că lucrurile pozitive nu aduc audiență. Dar, dacă analizăm știrile recente referitoare la Biserica Ortodoxă Română, observăm că multe dintre acestea nu se referă la evenimente sau fapte, ci sunt construcții edificate pe nimic sau pe jumătăți de știre conexe mediului clerical, prezentate ca disfuncții general valabile.
De ce a devenit Biserica easy-target-ul (țintă predilectă) presei, cui folosește acest lucru și ce fel de metode se folosesc pentru a induce consumatorului de media ideea că Ortodoxia și tot ce ține de ea este corupt, retrograd, absurd, împovărător pentru buget etc.? Sunt întrebări pe care avem datoria de le formula pentru a cunoaște și arăta minciuna și pe promotorii acesteia, precum și motivele sau interesele lor.
Trebuie precizat că amestecul minciunii cu adevărul este de esența propagandei, căci o minciună pură este ușor de combătut, iar adevărul pur… nu servește intereselor emitentului. Atunci când se pleacă de la un adevăr, cât de mic, broderia țesută pe marginea lui (care, de obicei, denaturează total mesajul) este foarte greu de risipit, în primul rând pentru că situația de a te dezvinovăți este, prin ea însăși, ingrată, iar primul mesaj are întotdeauna un impact mai mare.
Biserica Ortodoxă Română este un simbol pozitiv, una dintre puținele axe verticale ale societății românești, este un filon identitar al poporului român, iar dacă vrei să conduci și să manipulezi un popor, îi subminezi identitatea, îi negi miturile și valorile naționale, pentru ca apoi să îi oferi alte pseudovalori convenabile interesului urmărit. Pentru că forțele răului urăsc tot ce este bun și ispitesc oamenii să adere la acțiunile de maculare a binelui.
Cui prodest scellus is fecit – cel căruia îi folosește nelegiuirea este autorul. Alegerea unui subiect de presă poate să fie justificată de interesul superior al comuntății pentru care media este un cerber al respectării legilor. Dar când prezentarea este tendențioasă, sub un titlu senzațional, exagerat, când un caz particular este pretins a fi reprezentativ, când știrea este prezentată din oră în oră, la fel, în pofida dezmințirilor sau precizărilor celor vizați… este probabil să fie și alte interese. De exemplu, clasicul rating, tradus în sume direct proporționale, percepute pentru minutul de publicitate. Sau poate dorința de afirmare a unora (reporteri, realizatori/producători de emisiuni, proprietari de televiziuni, publicații, trusturi de presă) să fie atât de mare, încât să încerce obținerea prim-planului, indiferent de preț și de victimele cola-terale? Dar dacă victima (cel prejudiciat de propagandă) este aleasă intenționat? Dacă Biserica este, la interval de câteva zile, intenționat prezentată într-o lumină defavorabilă? Când presa vânează momentele în care credincioșii sărmani se înghesuie pentru un pachet de alimente sau pentru agheasmă, când orice caz de suicid se transformă într-un rechizitoriu la adresa Bisericii nemiloase, care nu „vrea” să facă slujbă, când oricine are un discurs anti-Biserică primește imediat timpi de antenă… e întâmplător?
O simplă căutare pe internet ne edifică asupra mijloacelor propagandistice și ne dovedește, fără echivoc, că elementul intenție este prezent în multe din relatările mediatice ostile Bisericii. Personal, am identificat generalizarea forțată, etichetarea tendențioasă, trunchierea adevărului, impunerea unui ideal nerealist, selectarea știrilor, selecția imaginilor.
Lupta împotriva propagandei este foarte dificilă, iar tentația de a face contra-propagandă (adică de a folosi aceleași mijloace) este mare. Din perspectivă creștin-ortodoxă, avem totuși și noi niște „mijloace”: postul, rugăciunea, întoarcerea și a celuilalt obraz și oferirea, de către fiecare dintre noi, a unui model cât mai convingător despre ceea ce este cu adevărat Ortodoxia. (Editorial apărut sub semnătura Pr. dr. Ion Armași și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 20 ianuarie 2013)
