În omilia a 16-a, Sfântul Grigorie Palama vorbește despre realitatea prezenței stricăciunii în creație și despre marele dar al învierii firii omenești din stricăciune prin Întruparea Mântuitorului.
Chiar dacă adesea nașterea și perpetuarea speciei erau văzute de mulți doar în aspectul lor limitat de simplă regenerare numerică, ca o victorie a firii omenești asupra morții, totuși în această omilie ni se spune că fiecare naștere, dacă nu intră în contextul asumării Întrupării lui Hristos, este un început al stricăciunii individuale. Bineînțeles, această stricăciune este remediabilă, însă realitatea ei este incontestabilă. Pe aceeași linie cu Sfântul Ioan Gură de Aur și de altfel cu toată tradiția ortodoxă, Sfântul Grigorie explică faptul că există două feluri de „stricăciune”. Pătimirile naturale și inocente, pe care de altfel le-a asumat și Mântuitorul la Întrupare (setea, foamea, oboseala etc.), sunt o primă manifestare a slăbiciunii firii omenești. Aceste pătimiri nu sunt însă legate de o aplecare rea a voinței, de aceea nici nu pot fi condamnate în vreun fel. Rămân însă semne ale decăderii firii omenești.
Mântuitorul Hristos, noul Adam
Cel de-al doilea fel de pătimiri, în general rezultate din mișcările voluntare ale omului, induc și impun descompunerea, decadența, distrugerea și completa dispariție a trupului omenesc, manifestate prin îmbătrânire și moarte. Hristos prin Întrupare nu a făcut experiența pătimirii păcătoase, ci, respingând-o în propria Persoană, a asumat firea umană ca un nou Adam, în integritatea ei atinsă totuși de pecetea pătimirilor inocente, și a îndumnezeit firea sa umană, urcând-o încă de la începutul asumării ei pe treapta îndumnezeirii: „Cuvântul lui Dumnezeu a luat trup ca al nostru și, chiar dacă este preacurat, este totuși supus morții și pătimirii. Sufletul Său însă este mai presus de toate patimile și acel suflet nu putea cu nici un chip să primească moartea pe care diavolul a strecurat-o printre oameni. Și chiar dacă trupul era supus morții și patimilor (ireproșabile), diavolul a fost înșelat atunci când a atacat trupul muritor și pătimitor al lui Hristos și fără de voia lui a adus Lumina în ascunzișurile cele întunecate și înfricoșate ale iadului”. Este credința într-o realitate care poate transforma omul din orice fel de circumstanțe istorice, politice sau sociale. Una din cântările Bisericii Ortodoxe afirmă că Domnul este: „râu de viață, ce din Tatăl curge, și Care în groapă apunând va da lumii nestricăciunea”.
Adevăr ontologic în cheie rațională
Nu știu cum se poate înțelege acest adevăr ontologic în cheie rațională. Căutările neîntrerupte ale omului par a trece pe lângă esența tuturor problemelor. Se ajunge până la a se afirma că „cultura europeană este și va fi creștină în măsura în care are nevoie să-și regăsească centralitatea. Regândirea modelului în jurul valorilor centrale va fi însă una laică, rațional-metafizică. Când Nietzsche declamă că „Dumnezeu a murit”, el nu face decât să se înscrie în spiritul veacului pentru care nu mai există un „dincolo”, în sensul că totul apare acum în întrupare. Modelul european s-a dovedit apt să explice și să valorifice nihilismele și formalismele veacului. Ele reprezintă expresia cea mai pură a acestui model: libertatea spiritului de a-și alege axiomele. Formele își dau singure diversul. Formalismele sunt solidare cu esențialul culturii europene, în măsura în care ele sunt deschise, libere și permanent creatoare. Așa s-a împlinit modelul cultural european în veacul nostru. Dar a venit vremea ca el să se dovedească nu doar deplin și folositor, ci și mântuitor (Constantin Nicolaescu). Lupta absurdă pentru câștigul van al variilor libertăți uită parcă amănuntul atât de nebăgat în seamă că nu suntem nemuritori prin natură și că nemurirea sufletului, suflet de care se leagă toate căutările de model, este un dar al voinței lui Dumnezeu. Și cum Dumnezeu nu este un concept al creștinismului, ci o realitate a lumii întregi, pe care creștinsmul se străduiește să o vestească tuturor, omul trebuie să își dea seama că este în fața unor alegeri ontologice și nu doar preferențial-culturale: „Și a făgăduit celor credincioși, prin Învierea Sa, puterea nemuririi; și nu numai că ei vor rămâne nemuritori, ci și departe de chinul cel veșnic al iadului, petrecând cu îngerii și desfătându-se întru împărăția cea veșnică și nestricăcioasă”.
Creștinii, următori ai Domnului Hristos
Creștinul devine astfel următor al lui Hristos, ducând mai departe toate neputințele fără de reproș ale acestei lumi, dar vestind, prin experiență, vestea cea bună a Învierii. Spune părintele Teofil atât de frumos: „La Paști se spune: „Să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumina Învierii și bucurați-vă zicând, luminați să-L auzim cântându-I cântare de biruință”. Când poate ajunge omul să se încredințeze despre Învierea Domnului Hristos? Când își curățește simțirile, când se face receptiv pentru Învierea cea mai presus de lume, când îl învrednicește Dumnezeu să fie încredințat, nu numai informat, despre Învierea Domnului Hristos”. Ieșirea din lanțul aparent de netrecut al mecanicității care ne înconjoară va fi posibilă prin încredințarea că, chiar purtând în noi apropierea de moartea cea trupească, devenim, mai ales prin aceasta, vestitori ai vieții celei ce nu are sfârșit. Avem însă nevoie să simțim, în neputința noastră, că Dumnezeu vrea cu tot prețul să îl aducă pe om în starea de înviere: „Deci relele acestea vătămătoare sunt de folos pentru cei credincioși, care le rabdă spre îndreptarea păcatelor, spre lucrarea înfrânării, spre încercare, spre înțelegerea zbuciumului acestei vieți de acum”, spune Sfântul Grigorie Palama. Iar părintele Teofil parcă îl completează: „Învierea Domnului nostru Iisus Hristos nu este ceva separat de noi, ci este ceva care trebuie să se întâmple și în noi. Viața unui creștin adevărat, a unui creștin botezat și trăitor al Evangheliei este de fapt o viață în Înviere. Noi am înviat împreună cu Domnul Hristos, trăim în Înviere, suntem fiii Învierii și avem în față înălțarea, suntem candidați ai înălțării la cer împreună cu Domnul Hristos și asteptăm înălțarea noastră la cer. Ca să ajungem la înălțarea la cer trebuie mai întâi să ne înălțăm peste lumea aceasta, să ne înălțăm peste păcatele noastre, să nu mai admitem în viața noastră nici un fel de lucru rău și atunci înălțați fiind peste păcate, înalțându-ne prin virtuți, putem ajunge și la înălțarea împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos. Ortodoxia nu este atât cu tragismul suferinței Mântuitorului, ci este cu bucuria Învierii. Când avem bucuria Învierii suntem în miezul Ortodoxiei”.
” Relele acestea vătămătoare sunt de folos pentru cei credincioși, care le rabdă spre îndreptarea păcatelor, spre lucrarea înfrânării, spre încercare, spre înțelegerea zbuciumului acestei vieți de acum.” – Sfântul Grigorie Palama. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data 2 octombrie 2010, semnat de Pr. Roger Coresciuc)
