Pe cât te adâncești în duhul ziditor al începutului nostru creștin, pe atât te descoperi ancorat în căutările prezentului, vizitând Mănăstirea „Sfântul Cuvios Ioan Casian”, din Arhiepiscopia Tomisului. Iar cuvintele sfântului, „Atât va merita să fie auzit și să obțină cel ce se roagă, cât va crede că Dumnezeu îi poate da”, te așază în măsura și echilibrul rugăciunii. În același duh se rânduiește și nevoirea, dar și lucrarea monahilor de aici.
Frumusețea tulburătoare, dar austeră, a unei zile de toamnă încă strălucitoare, transformă pelerinajul la Mănăstirea din „Ținutul Casienilor”, din centrul Dobrogei, într-o tulburătoare trăire. Pentru că aici nu istoria, nu peisajul, nici măcar chipul zilei te marchează, ci duhul locului. El te „hrănește”, el te incită la căutare, el te coboară și te ridică prin meditație la cer. În acest spațiu, cuvintele se împuținează, lăsând tăcerea să lucreze în voie. Așa poți, după o vreme, să te regăsești și să vezi în ce măsură te-ai rugat, ca să primești.
Duhul peșterii sfințitoare
Pe un pinten de deal, strălucitoare ca o cetate de piatră, mănăstirea se vede de departe, din orice punct ai privi-o. În 2003, după 1.600 de ani de când Sfinții Cuvioși Ioan Casian și Gherman părăsiseră Dobrogea, în apropierea locului lor de nevoință, în „Hotarul Casienilor”, cum se identifică locul într-o inscripție săpată în stâncă pe vremea sfinților, s-a așezat cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, piatra de temelie a noii mănăstiri. De atunci, aici se zidește continuu, atât piatra, cât și sufletul. S-a pornit de la un container în care s-a slujit o vreme și s-a ajuns mai întâi la un paraclis luminos din piatră, iar astăzi la o impunătoare biserică, clădire care mai are puțin și va fi finalizată. Deopotrivă au crescut în nevoire și părinții de aici, care încearcă și chiar reușesc să poarte spre miezul acestui mileniu însingurat mesajul celor care le călăuzesc drumul: Sfinții Casian și Gherman. Lucrare spornică, dar nu ușoară, căci dincolo de calea indicată de cei doi aici se muncește foarte mult cu tinerii. Poate din acest motiv s-au ales încă două hramuri mănăstirii, „Sfinții Martiri Brâncoveni” și „Duminica Sfinților Români”, ca să nu se uite, să nu se piardă prin veacurile ce vin, jertfa, moștenirea spirituală pe care am primit-o noi, românii, de la acești nevoitori ai primelor veacuri creștine.
Am pornit spre peștera Sfântului Casian însoțiți de părintele arhimandrit Andrei, starețul Mănăstirii Dervent, care ne-a fost ghid, ca om al locului, în lungul nostru pelerinaj dobrogean. Împreună am urcat în peșteră, am aprins lumânări și am rostit o rugăciune acolo unde am simțit că totul este duh lucrător. Am coborât apoi spre stânca inscripționată, pentru ca să urcăm după aceea spre mănăstire, intrând frontal pe sub poarta de lemn, mai luminați și mai ușurați la inimă.
Comunicare și cateheză
Am lăsat la final întâlnirea cu părintele Iustin Petre, pe care l-am rugat să ne vorbească despre tineri. Căci mănăstirea aceasta este un fel de școală a tinerilor.
„Suntem aici cinci viețuitori, trei ieromonahi, un ierodiacon și un frate. Toți cu preocupări intelectuale. Părintele Ioan Bute a editat două volume de poezie, teza de licență și o culegere de cugetări teologice; părintele Gherman a tipărit un volum de poezii. Mai avem un frate, fost jurnalist, Cornel Galben, care este eseist. A sluji în «hotarul Casienilor» este minunat, pentru că locul acesta are duhul lui. Parcă ar fi din altă lume, dintr-un trecut îndepărtat, care te rupe de accentele civilizației moderne. Iar peștera, în care s-au nevoit călugări din secolul al IV-lea până în secolul al XII-lea, are o încărcătură deosebită. Ori de câte ori săvârșim Sfânta Liturghie acolo, ne întoarcem în mănăstire schimbați. La fel și creștinii care vin cu noi în peșteră, unde slujim când avem aici tineri în taberele pe care le organizăm și în ajunul hramurilor. Dorim ca mănăstirea noastră să devină una a tinerilor. De aceea am înființat la Constanța «Asociația Tinerilor Ortodocși Români», pentru tineri de liceu. Mai există filiale la Năvodari și la Medgidia, precum și în alte locuri din țară. Acești adolescenți țin legătura, comunică foarte mult între ei. În vara aceasta am avut o tabără în care am discutat despre frică. Aceste forme de comunicare au un evident caracter catehetic. Părinții din mănăstire discută cu ei, facem pelerinaje în alte așezăminte din eparhie și multe alte activități. Tinerii rămân foarte marcați, lucru dovedit și de surprinzătoarele lor mărturisiri exprimate în scris, din care înțelegem modul în care se raportau la viața monahală, la Biserică, înainte, și ce au descoperit după aceste întâlniri, care îi fac să se identifice, sufletește, cu viața Bisericii, componentă fără de care nu mai pot trăi. Biserica le oferă un spațiu de manifestare intelectuală, culturală, duhovnicească, pe care nu au cunoscut-o înainte. De aceea au crescut foarte mult, comunică mai ușor între ei, dar și cu tinerii din alte țări. Anul acesta, spre exemplu, au mers în Franța, în Portugalia, au cunoscut foarte mulți episcopi ai Bisericii noastre, participă la diferite conferințe. În acest fel devin într-un fel și ei misionari, responsabili, capabili să se organizeze și să se pregătească pentru viață. Să poată întemeia familii curate, să-și educe copiii în spiritul credinței și moralei noastre creștine, aducând echilibru și liniște în societate, în vremuri nu tocmai ușoare”, a mărturisit părintele stareț Iustin.
„Atât va merita să fie auzit și să obțină cel ce se roagă, cât va crede că Dumnezeu îi poate da.” Acesta este crezul cu care și acești tineri s-au așezat cu viețile lor în măsura rugăciunii, primind, iată, răsplată de la Milostivul. Pentru că ei, așa cum spune Sfântul Cuvios Casian, au învățat de la părinții mănăstirii că „niciodată n-am făcut voia mea și nici n-am învățat pe nimeni ceea ce n-am făcut mai înainte”. (Reportaj semnat de Dumitru Manolache și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 23 octombrie 2013)
