Explicaţie duhovnicească: Sfânta şi Marea Joi

În Sinaxarul Deniei de Joi care se săvârşeşte Miercuri seara, se arată că în Sfânta şi Marea Joi sunt prăznuite patru lucruri: sfânta spălare a picioarelorCina cea de Taină, adică predarea înfricoşătoarelor Taine, rugăciunea cea mai presus de fire şi vânzarea (trădarea) Domnului.

Domnul Hristos a serbat cu ucenicii Săi Paştele vechi iuda­ic, care-L prefigura pe El, taina jertfei Lui, iar apoi a instituit Paştele cel nou, adică identificarea pâinii şi vinului binecu­vântate cu Trupul şi Sângele Său.

Iubirea lui Hristos care se dăruieşte în Cina cea de Taină este iubirea Sa mântuitoare mai tare decât păcatul şi moartea, cum va arăta pe Cruce când iartă pe cei ce-L răstignesc, iar după înviere îl iartă pe Petru care, din frică, s-a lepădat de Iisus.

Prin Cina cea de Taină, Hristos redescoperă că darurile creaţiei, reprezentate prin pâine şi vin, sunt daruri ale iubirii Sale pentru oameni, iar când El le sfinţeşte prin prezenţa Sa iubitoare, ne dăruieşte însăşi iubirea Sa dătătoare de viaţă veşnică: Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia, în ziua cea de apoi. Căci trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură (Ioan 6, 54-55).

În Cina cea de Taină, Hristos Cel întru toate ascultător de Dumnezeu dăruieşte oamenilor Paradisul cu Pomul vieţii (cum scrie Sfântul Isaac Sirul), pe care Adam l-a pierdut prin neascultare de Dum­nezeu şi nepostire, pentru că a socotit că darurile sunt mai de preţ decât Dăruitorul.

Prin Taina Sfintei Euharistii, Hristos Domnul ne arată că adevărata viaţă este o existenţă euharistică, de comuniune cu Dumnezeu şi de recunoştinţă faţă de El – Izvorul şi Dătătorul vieţii veşnice.

Sfânta Evanghelie după Ioan spune, vorbind despre Cina cea de Taină, că înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind lisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi, cei din lume, până la sfârşit i-a iubit (Ioan 13, 1). La iubirea Lui extremă a răspuns Iuda cu trădare extremă, pentru că acest ucenic a iubit mai mult banii decât pe Stăpânul său.


Anul acesta, în Sfânta şi Marea Joi sunt cinstiți Sf. Mc. Teodul și Agatopod, Sf. Mc. Victorin și cei împreună cu el. Detalii aici.


Cântările Deniei din Sfânta şi Marea Joi arată cât de mare şi înspăimântător este păcatul lui Iuda, care, îmbolnăvindu-se cu iubirea de arginţi, s-a întunecat şi a vândut pentru treizeci de arginţi pe Hristos Domnul.

Iubirea smerită şi jertfelnică a lui Hristos se arată în jertfa Sa euharistică care apoi se manifestă şi ca iubire smerită şi slujitoare în spălarea picioarelor ucenicilor Săi: Dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sun­teţi datori să spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat pildă, că pre­cum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi (Ioan 13,14-15).

După ce a săvârşit Cina cea de Taină, inaugurând Paştele Nou, Noul Legământ, prin însăşi iubirea Sa jertfelnică, adeverită ca iubire slujitoare, curăţitoare, sfinţitoare şi mântuitoare, Hristos Domnul dă o poruncă nouă ucenicilor şi anume, fiecare să iubească pe semenii săi, nu doar ca pe sine însuşi, ci aşa cum Hristos îi iubeşte.

Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Pre­cum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii ( Ioan 13, 34-35).

Slujbele din Sfânta şi Marea Joi

Slujbele din Sfânta şi Marea Joi cuprind Denia sau Utre­nia şi Vecernia unită cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Spălarea picioarelor are loc în mănăstiri şi în unele ca­tedrale, după Liturghie, când cel mai mare spală picioarele slujitorilor mai mici, pentru a arăta că adevărata activitate a Bisericii este slujirea izvorâtă din iubire smerită şi jertfelnică.

În cadrul Sfintei Liturghii euharistice din Sfânta şi Marea Joi se scoate Agneţul, care se conservă în Sfântul Altar de-a lungul întregului an, pentru a fi dăruit celor nou botezaţi, celor bol­navi şi celor ce se împărtăşesc în regim de urgenţă.

Ca semn al legăturii dintre Botez, Mirungere, Euharistie şi taina Bisericii Sfinţite şi Sfinţitoare (mai ales Altarul şi Antimisul), se sfinţeşte Sfântul şi Marele Mir de Patri­arhul unei Biserici autocefale, împreună cu membrii Sfân­tului Sinod.

Acest Sfânt şi Mare Mir a fost preînchipuit atât de mirul de mare preţ cu care a fost uns Hristos-Domnul ( Ioan 12, 7) ca semn al îngropării Sale, cât şi de mirul adus de femeile purtătoare de mir în ziua învierii lui Hristos, Cel ce după înviere a dăruit ucenicilor Săi darul Sfântului Duh ( Ioan 20, 22-23).

Astfel, Sfântul şi Marele Mir arată lu­crarea Sfinţitoare a lui Hristos în Biserică prin Sfântul Duh, împărtăşind oamenilor darul înfierii în iubirea lui Dumnezeu Tatăl, prin mulţimea darurilor simbolizate de uleiul de măsline, vinul curat şi cele 40 de mirodenii din care se prepară Sfântul şi Marele Mir.

Slujba din seara aceasta este anticipat slujba zilei de mâine, de Vineri, în care prăznuim Patimile cele mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos.

Cele douăsprezece lecturi din Sfintele Evanghelii ale slujbei acesteia sunt citirea completă a relatărilor celor patru Evanghelii despre suferinţele Mântuitorului, despre răstig­nirea şi moartea Sa pe Cruce. Nici o sărbătoare din timpul anului nu are în cuprinsul său o lectură biblică atât de com­pletă a tot ceea ce poate fi înţeles duhovniceşte legat de săr­bătoarea respectivă.

S-a spus, de către unii teologii, că predica apostolilor despre Moartea şi Învierea Mântuitorului formează, de fapt, centrul Sfintelor Evanghelii. Sfintele Evanghelii referitoare la Patimile şi Învierea Mântuitorului formează, aşadar, Vestea cea bună, adică inima Evangheliei.

De aceea, Biserica Orto­doxă, înaintea concluziei teologilor moderni, a subliniat care este esenţa sau conţinutul Evangheliei prin faptul că pe cele două coperte ale Evangheliei se află semnul Sfintei Cruci şi icoana învierii. Cu alte cuvinte, toată Evanghelia lui Hristos se con­centrează în taina Crucii şi în taina Învierii Sale.

Taina Crucii şi taina Învierii străbat Evangheliile de la un capăt la altul, dar, în mod deosebit, ele sunt concentrate în lecturile Deniilor din Joia Mare şi în binevestirea învierii Mântuitorului din noaptea Sfintelor Paşti.

Cultul Bisericii noastre este o meditaţie şi o rugăciune ca ecou la citirea Sfintelor Evanghelii care vorbesc despre sufe­rinţele, moartea şi învierea Mântuitorului.

Care este înţelesul duhovnicesc al slujbei Deniilor din Joia Mare? Desigur că ele sunt mai multe, dar faptul că după fiecare Evanghelie care s-a citit, corul, strana şi noi toţi, în gând, am spus: Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne, slavă Ţie,înseamnă că cea mai mare virtute pe care o vedem în viaţa Mântuitorului este dragostea Sa îndelung răbdătoare.

În general, când iubim, iubim pe oamenii care ne iubesc pe noi, iar foarte adesea nici pe aceştia nu-i mai iubim, ci îi uităm. Foarte mulţi copii îşi uită părinţii, foarte mulţi din cei care au beneficiat de ajutorul cuiva îl uită foarte repede. Dar să iubeşti şi când nu mai eşti iubit sau să iubeşti chiar şi atunci când eşti urât e un lucru foarte rar.

Evangheliile din seara aceasta ne-au arătat că Mântui­torul Iisus Hristos nu a încetat să iubească pe Dumnezeu şi pe semeni, pe oameni, chiar şi în mijlocul suferinţei Lui.

Iubirea Sa este acum verificată prin durere, prin suferinţă. Iubirea Sa este îndelung răbdătoare. Evanghelia după Ioan, în capitolul 13, ne spune că: Mântuitorul Iisus Hristos, iubind pe ai Săi cei din lume, i-a iubit până la sfârşit (Ioan 13, 1).

Iubirea Lui faţă de Dumnezeu se vede în faptul că nimic nu-L poate îndepărta de la împlinirea voii Tatălui ceresc. În faţa morţii, în rugăciunea din Ghetsimani, Mântuitorul Se roagă zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta (Matei 26, 39), adică paharul suferinţei şi al morţii.

Ca orice om care se teme de moarte şi de suferinţă, Mântuitorul rosteşte rugăciunea aceasta, dar îndată adaugă: dar nu după cum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu. Voinţa Lui umană urmează voinţei Lui divine, care este în acord deplin cu Tatăl Cel veşnic.

În momentul în care Iuda îl trădează, Iisus îi spune: Prietene, ceea ce faci, fă mai curând sau De ce, prietene, vinzi tu pe Stăpânul Tău cu o sărutare?. Deci nu se vede nici o urmă de ură a Sa faţă de Iuda, nici un dram de răutate, ci în mijlocul acestui eveniment al trădării, Mântuitorul continuă să iubească pe toţi ucenicii, chiar şi pe Iuda.

Când Petru, cuprins de prea multă frică, se leapădă în faţa slujnicii şi spune: Nu-L cunosc pe El (pe Iisus), Mântui­torul nu încetează a-1 iubi. De aceea, după înviere, îl cheamă, prin intermediul femeilor mironosiţe sfătuite de înger: Mergeţi şi spuneţi ucenicilor şi lui Petru că va merge în Galileea… acolo îl veţi vedea ( Marcu 16, 7).

Iubirea îndelung răbdătoare a Mântuitorului Hristos faţă de Dumnezeu Tatăl se vede în cuvintele Sale de pe Cruce când zice: Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu ( Luca 23, 46), iar pentru cei care L-au răstignit, Mântuitorul Se roagă zicând: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34).

Această taină a iubirii până la capăt, a iubirii mai tare decât păcatul, decât trădarea, decât lepădarea, decât orice părăsire este taina Crucii, iar în ea se află sămânţa învierii.

La această iubire îndelung răbdătoare a umanităţii lui Hris­tos răspunde iubirea lui Dumnezeu care-L înviază din morţi, pentru că El, ca Om, a murit pe nedrept. El este Dreptul Cel ce va fi înviat de puterea dumnezeiască pentru că iubirea Lui este mai tare decât moartea ca urmare a păcatului.

Pentru că este mai tare decât moartea, iubirea lui Hristos trece prin moarte şi biruieşte moartea. Legătura aceasta dintre taina Crucii şi taina învierii, prin iubirea mai tare decât moartea, este contemplată şi preamărită în aceste cântări ale Deniilor. Iar slava acestei iubiri smerite şi îndelung răbdătoare se vede în taina învierii sau în taina Sfintelor Paşti.

În Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni, în capitolul al doilea, ni se spune un lucru deosebit de impor­tant pentru viaţa noastră duhovnicească: Mântuitorul Iisus Hristos a biruit puterile demonice, diavoleşti ale întunericu­lui, ţintuindu-le pe Cruce ( Coloseni 2,14-15). Desigur, cea dintâi întrebare este cum Mântuitorul, murind pe Cruce, bi­ruieşte puterile diavoleşti?

Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi, mai ales, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată că Mântuitorul a biruit două feluri de ispite: ispitele plăcerii şi cele ale durerii, şi ne cheamă şi pe noi, pe creştini, care-i purtăm numele, să biruim şi noi aceste ispite.

Ispitele plăcerii, şi anume lăcomia de a avea în lumea aceasta cât mai multe lucruri materiale, de a avea cât mai multă slavă şi de a stăpâni cât mai mult peste alţii. Aceste ispite le-a biruit Mântuitorul în pustie când a postit 40 de zile. Ca o şcoală a biruinţei acestor ispite avem noi în Ortodoxie postul de 40 de zile, care s-a încheiat în Duminica Floriilor. Dar văzând demonii că nu pot despărţi pe Hristos de Dumnezeu prin ispitele lăcomiei au inventat ispitele durerii.

În această Săptămână a Patimilor vedem cum Mântuitorul biruieşte şi ispitele durerii, pentru că nici prin durere şi nici prin suferinţă El nu cade din iubirea de Dumnezeu şi de oameni, ci rămâne în iubirea aceasta înde­lung răbdătoare şi smerită. Or, tocmai aceasta este marea taină a Crucii: prin smerenia şi prin îndelunga Sa răbdare, Mân­tuitorul rămâne în starea de iubire smerită pe care nu o au demonii.

De aceea, Crucea lui Hristos devine armă puternică împotriva diavolului. Când demonii văd Crucea, ea le aminteşte de iubirea smerită a Mântuitorului Iisus Hristos, iubire care este mai tare decât ura, deoarece Hristos n-a răspuns la ură cu ură, ci a biruit ura cu iubire smerită răbdând chinurile şi moartea pe cruce. în sensul acesta trebuie înţelese cuvintele care spun că Mântuitorul a biruit puterile demonice ţintuindu-le pe Cruce.

Rugăciunile şi cântările Deniilor de Joi seara au rostul să ne deschidă sufletul pentru ca Hristos Domnul, cu prezenţa Sa nevăzută, dar reală, să ne dăruiască şi nouă putere duhovnicească de a birui ispitele din lumea aceasta. Cei ce au postit, cei ce şi-au plâns păcatele, cei ce s-au spovedit, cei ce au făcut milostenie au biruit încetul cu încetul ispitele lăcomiei.

Iar cei ce, trecând şi prin necazuri şi prin încercări, nu şi-au schimbat şi nu şi-au împuţinat dreapta credinţă şi nici dragostea lor faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, aceia au biruit ispitele sufe­rinţei şi s-au apropiat de Hristos.

Foarte adesea, oamenii trec prin necazuri, prin suferinţe, iar dacă această trecere a lor prin suferinţă îi apropie mai mult de Dumnezeu prin rugăciune şi prin schimbarea vieţii lor, atunci încep să simtă în viaţa lor puterea învierii ascunsă în Cruce.

Să rugăm pe Hristos-Domnul să ne dăruiască puterea aceasta duhovnicească a iubirii îndelung răbdătoare, a dragostei duhovniceşti curate nu numai când ne merge bine, ci şi atunci când trecem prin încercări şi prin necazuri. Iar dacă simţim această putere în noi, simţim şi bucuria învierii, bucuria iubirii lui Hristos pentru noi, spre slava Sa şi spre a noastră mântuire.

Cele douăsprezece Evanghelii din Sfânta și Marea Joi

Numai o singură dată pe an întâlnim aceste douăsprezece lecturi biblice într-o singură slujbă. De ce? Pentru că Biserica cea iubitoare de Hristos a voit să nu se piardă nimic din ceea ce Sfintele Evanghelii au scris despre Pătimirile şi despre Moartea Mântuitorului.

Când iubim foarte mult o persoană, iar ea moare în mod neaşteptat, printr-o moarte tragică, şi mai ales atunci când priveghem persoana respectivă, fiecare spune ceea ce ştie din împrejurările în care persoana iubită a trecut din lumea aceasta la viaţa de dincolo.

Tot aşa, Biserica a dorit să aducă în memoria fiilor ei tot ceea ce ştie, tot ceea ce s-a consemnat în scris despre suferinţele şi despre moartea Mântu­itorului. De aceea, una din lecturile de seară se repetă, dar şi atunci când se repetă, ceva nou, un detaliu necunoscut se adaugă în fiecare lectură.

Mulţimea sensurilor duhovniceşti este copleşitoare şi, în acelaşi timp, uimitoare. Fiecare Evanghelie ne aduce o taină în plus în ceea ce priveşte iubirea lui Dumnezeu. Trei lucruri însă revin în ceea ce numim noi comentariul liturgic sau cântările de la strană, care sunt o meditaţie selectivă asupra unor aspecte din cele douăsprezece Evanghelii.

În primul rând, Biserica a fost sensibilă la ceea ce a pre­văzut Scriptura privind moartea Mântuitorului, deoarece multe aspecte ale pătimirii Mântuitorului sunt deja prezise, proo­rocite cu sute de ani înainte. De pildă, expresia din Psalmi împărțit-au hainele Mele loruşi şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi (Ps. 21, 20) este o profeţie a Sfintei Scripturi cu peste 800 de ani înainte de Hristos.

O altă profeţie se referă la Ţarina Olarului: Şi au socotit preţul lui treizeci de arginţi cu care au cumpărat Ţarina Olarului (Matei 27, 9-10; cf. Zaharia 11,13). Sunt arginţii pe care Iuda i-a aruncat ştiind că a vândut sânge nevinovat. Şi a fost cumpărată această ţarină a olarului, pentru ca să devină un loc de înmormântare pentru străinii din Ierusalim.

Iar Evanghelia ne spune că, întrucât ţarina aceasta a fost cumpărată prin vânzare de sânge nevinovat, aceasta se nu­meşte până astăzi Ţarina Sângelui, deci s-a schimbat denu­mirea din Ţarina Olarului în Ţarina Sângelui.

O altă profeţie zice: Vor privi la Cel străpuns ( Zaharia 12,10). Străpungerea coastei Mântuitorului a fost profeţită şi ea cu mult timp înainte, prin inspiraţia Duhului Sfânt.

Al doilea aspect deosebit de semnificativ pentru viaţa noastră spirituală şi pentru credinţa noastră este modul cum s-a comportat natura înconjurătoare. Din acest punct de vedere, slujba din seara aceasta spune că toată făptura s-a cutremu­rat văzând pe Făcătorul ei suferind: Soarele s-a întunecat şi pământul s-a cutremurat, toate au pătimit împreună cu Tine, Hristoase. Dimensiunea aceasta cosmică a suferinţei Mântuitorului este subliniată numai în cântările ortodoxe.

Când ascultăm cu atenţie şi evlavie aceste douăsprezece Evanghelii, primim o binecuvântare deosebită de la Dumnezeu, iar cine le ascultă cu răbdare, ca pe istoria suferinţei şi morţii unei fiinţe dragi, şi anume a celei mai dragi Persoane – Mân­tuitorul nostru Iisus Hristos, primeşte răbdare din îndelunga răbdare a Mântuitorului însuşi.

Douăsprezece citiri din Evanghelii ascultate, meditate, trăite ne apropie foarte mult de Hristos. Aceste Evanghelii ne dăruiesc putere din puterea lui Hristos şi binecuvântare din binecuvântarea lui Hristos.

Al treilea aspect pe care slujba din seara aceasta ni l-a pus în faţă, ca o icoană de meditat, este modul în care diferite persoane s-au comportat în faţa suferinţelor şi în faţa morţii Mân­tuitorului Iisus Hristos.

Dacă medităm cu atenţie la diferite categorii de oameni, vedem un lucru deosebit de important: în fiecare categorie există oameni care se îndepărtează de Iisus, se comportă cu ostilitate, cu duşmănie, cu indiferenţă, dar sunt şi oameni care rămân fideli sau credincioşi până la capăt.

De exemplu, romanii care au ocupat Ţara Sfântă. Mai întâi comandantul lor suprem în Ţara Sfântă, care avea şi putere judecătorească, procuratorul Ponţiu Pilat, constată nevinovăţia Mântuitorului, dar, sub presiunea mai-marilor cărturarilor şi fariseilor şi sub presiunea mulţimii, cedează şi le face voia pentru a nu-şi pierde dregătoria.

Mai-marii cărturarilor şi fariseilor întruniţi în Sinedriu îl judecă pe Mântuitorul Iisus Hristos, sunt împotriva Lui, dar cineva, totuşi, chiar şi în această categorie, simte taina prezenţei lui Dumnezeu în Iisus Hristos: Iosif din Arimateea, care a cerut trupul lui Iisus de la Pilat pentru a-L îngropa. De asemenea, Nicodim, om înţelept şi drept, a crezut în Iisus.

Ceea ce mai reţinem în mod deosebit este că şi din mulţimea celor simpli, unii spuneau: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!, însă un simplu om din popor, Simon din Cirene, L-a ajutat pe Iisus să-şi ducă Crucea. El devine icoana celui ce ajută pe semenul său când acesta nu mai poate să-şi ducă propria Cruce.

Persoanele care ne reţin în mod deosebit atenţia, pentru că e vorba de Taina Bisericii însăşi, sunt Maica Domnului şi ucenicul iubit al Domnului, Sfântul Ioan Evanghelistul. Cu ni­meni nu vorbeşte Iisus de pe Cruce.

Mulţi strigă hule îm­potriva Lui, iar El tace. Totuşi, El vorbeşte cu cineva, nu pentru că este întrebat, ci pentru că are un testament de făcut. Spune Maicii Sale: Femeie, iată fiul tău, arătându-1 pe uce­nicul iubit, iar lui îi spune: Iată mama ta. Iar Evanghelia adaugă: şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine (Ioan 19,27).

Maica Domnului stând la picioarele Crucii, în dreapta Crucii, aşa cum o vedem în icoane, reprezintă însăşi Taina Bisericii, figura ecclesiae, cum spuneau Părinţii Latini. Ea suferă, dar nu mai are nici o teamă, nici o frică, ea nu spune nici un cuvânt, când Dumnezeu Cuvântul trece prin moarte. Ea doar priveşte şi trăieşte taina morţii Fiului ei într-o durere negrăită.

În iconografia ortodoxă se poate vedea şi locul unde a fost străpunsă coasta lui Hristos. Coasta a fost prefigurată odinioară când, din coasta lui Adam, a fost făcută Eva. După cum Eva a fost făcută din coasta lui Adam, la fel Biserica se naşte din coasta lui Iisus, Noul Adam.

Evanghelia după Ioan ne spune: Şi unul din soldaţi cu suliţa a străpuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă (Ioan 19, 34) – simbolul Euharistiei şi al Botezului. Iar în locul unde a curs apă şi sânge, în partea aceea dreaptă, era Maica Domnului, pentru că ea de la început a purtat în sine taina Bisericii, adică taina umanităţii care-L poartă pe Hristos în ea înainte de naşterea Lui, iar apoi îl arată pe Hristos lumii.

Ucenicul iubit reprezintă clerul cel mai fidel al lui Hris­tos, acei slujitori ai lui Hristos care niciodată nu-şi pierd credinţa şi curajul. În acest sens, în colţul drept al Sfintei Mese din altar unde se află chipul Sfântului Evanghelist Ioan, acolo este hirotonit episcopul, preotul şi diaconul, acolo cel ce este hirotonit pune capul pe colţul Sfintei Mese.

În Evanghelia după Ioan, se arată că aceeaşi dăruire de Sine a Mântuitorului Iisus Hristos, prezentă când El moare pentru păcatele lumii pe Cruce, se manifestă şi în taina învierii Sale: Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu îmi pun viaţa Mea, ca iarăşi să o iau. Nimeni nu o ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi o dau. Putere am Eu ca să o dau şi putere am iarăşi să o iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu (Ioan 10,17-18).

Legătura aceasta nedespărţită dintre puterea Crucii şi a Învierii, ca putere de jertfelnică iubire, care nu se caută pe sine în mod egoist, ci pe Dumnezeu şi pe semeni, se vede atât în moartea, cât şi în învierea Mântuitorului.

În moartea lui Hristos, puterea iubirii jertfelnice se vede în iertare, în capacitatea de a-i ierta pe cei care-L răstignesc: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). După înviere, puterea iubirii Sale jertfelnice se vede în Euharistie ( Luca 24, 30-31).

Noi nu-i putem ierta, uneori, nici pe cei pe care îi iubim sau zicem că îi iubim, dar în cazul Mântuitorului, El nu-i blestemă pe cei ce-I fac rău şi nu spune lui Petru Scapă-Mă de ei, ci îi spune întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri (Matei 26, 52).

Iisus nu foloseşte violenţa ca să-Şi extermine duşmanii, ca să poată El supravieţui. El preferă să îndure violenţa altora, decât să răspundă la ea cu violenţă. Iisus preferă să îndure ura altora decât să cadă El însuşi din starea de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Aici vedem deja puterea iubirii jertfelnice şi iertătoare, care anticipează învierea.

Am spus că nu numai în moarte se vede această putere a iubirii jertfelnice, care leagă Crucea de înviere, ci şi după învierea Mântuitorului. Mântuitorul a înviat din morţi trecând la o viaţă care nu mai este viata biologică obişnuită, ci viaţă fără de moarte ( Romani 6, 9).

Învierea Mântuitorului Iisus Hristos nu este reanimarea unui cadavru, nu este nici învierea lui Lazăr, pentru că Lazăr cel înviat a murit din nou mai târziu, spune Tradiţia.

Învierea lui Lazăr este revenirea la viaţa aceasta pământească, marcată de procesul de com­punere şi descompunere. Învierea lui Hristos, însă, înseam­nă ridicarea omului întreg, suflet şi trup, la viaţa veşnică a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Sfânta şi Marea Joi, în Foame şi sete după Dumnezeu, Ed. Basilica, Bucureşti, 2010.

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente