Cuvântul adresat de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel marţi, 6 noiembrie 2018, în deschiderea lucrărilor primei sesiuni a conferinţei pastoral-misionare de toamnă a clericilor din Arhiepiscopia Bucureștilor intitulată „2018 – Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri”:
2018 – Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2018 drept Anul Omagial al unității de credință și de neam și Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918.
Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuție majoră la promovarea conștiinței unității spirituale a neamului românesc. Ea a cultivat în sufletele credincioșilor români conștiința că au aceeași obârșie, ca neam, aceeași limbă neolatină şi aceeași credință creștină. Mihai Eminescu a numit Biserica Ortodoxă Română „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului”[1].
Cultivând conștiința unității de credință și neam, Biserica Ortodoxă Română a contribuit mult la pregătirea condițiilor spirituale și culturale pentru înfăptuirea marilor evenimente naționale din istoria românilor: Unirea românilor sub domnia lui Mihai Viteazul din anii 1599-1600, Unirea Principatelor Munteniei și Moldovei din anul 1859, obținerea Independenței de stat a României (1877-1878) și Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România din anul 1918.
Intrarea României în Primul Război Mondial alături de Puterile Antantei, la 14/27 august 1916, a urmărit întregirea neamului românesc și făurirea statului național unitar. Cei peste 250 de preoţi militari eroi din Regatul României, care i-au însoţit pe soldaţii români în timpul campaniei militare din anii 1916-1918, i-au întărit duhovniceşte, împărtăşind cu ei suferinţele războiului, jertfindu-şi uneori viaţa.
Activitatea lor a fost exemplară și de un eroism copleșitor, fiind unanim apreciați de comandanții armatei române. Acești preoţi militari au dat dovadă de înalt patriotism și dragoste de țară, au preluat uneori comanda batalioanelor de soldați în cazul rănirii sau morții comandanților militari, au ținut cuvântări înălțătoare și încurajatoare în fața soldaților români, au ajutat pe medici în postul de prim ajutor, oferind îngrijiri sanitare răniților și muribunzilor, au împărtășit pe soldații răniți și au îngropat pe soldații uciși în război, au suportat rigorile pribegiei în munți, au căzut prizonieri, au stat în captivitate în diferite lagăre ale armatelor inamice în Germania, Ungaria și Bulgaria etc.
Iar preoţii care nu au fost mobilizaţi pe front i-au consolat pe cei rămaşi acasă şi le-au insuflat încredere şi speranţă. În multe mănăstiri au fost amenajate orfelinate și spitale pentru cei în suferință, un rol considerabil avându-l Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei, care a stăruit pentru pregătirea sanitară a peste 200 de călugări și călugărițe spre a lucra cu abnegație la îngrijirea bolnavilor și a răniților.
La 10 aprilie 1918, Generalul de Corp de Armată adjutant Constantin Prezan, fost Şef al Statului Major General, însărcinat cu comanda Armatei Române, aflat în vizită la Serviciul Religios al Armatei Române, menționa că: „Preoţii şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care, alături de ostaşi, a făcut mai mult decât i-am cerut noi pentru țară şi neam… Rugați-vă lui Dumnezeu ca să ne dea cât mai mulți patrioți de care țara are mare nevoie. Transmiteți tuturor preoților de armată mulțumirile calde pentru inimosul lor concurs ce mi-ați dat pentru apărarea țării“[2].
După intrarea României în război, la 14/27 august 1916, autoritățile ungare au pornit o puternică acţiune de reprimare a oricăror manifestări cu caracter național din Transilvania. Atenția lor s-a îndreptat în special asupra intelectualilor români, între care se numărau și preoții de parohie, precum și învăţătorii școlilor confesionale ale Bisericii.
*
Încheierea Primului Război Mondial a creat premizele politice interne și internaționale pentru unificarea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România.
La 27 martie/9 aprilie 1918, la Chişinău, Sfatul Țării a hotărât cu majoritate de voturi Unirea Basarabiei cu România. În cuvântul Regelui Ferdinand, rostit în cadrul dejunului oficial de la Palatul regal din Iași, oferit în cinstea delegației basarabene, se preciza importanța momentului: „V-ați alipit în timpuri grele pentru Țara Mamă, ca un copil tânăr, însă cu inima adevărat românească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va șterge… Trăiască copilul cel mai mic, dar poate cel mai voinic, al României Mari”[3].
La 15/28 noiembrie 1918, s-au desfășurat lucrările Congresului General al Bucovinei, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți, care a hotărât „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”[4]. Motivarea moțiunii a fost făcută de Ion Nistor, care a insistat asupra unității națiunii române „una și nedespărțită de la Nistru până la Tisa”.
Realizarea României Mari a fost desăvârșită prin proclamarea Unirii Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918, în Alba Iulia. Cele două Biserici românești din Transilvania, ortodoxă și greco-catolică, dincolo de anumite suspiciuni și neînțelegeri între ele, au dat un sprijin semnificativ efortului de emancipare națională.
La 8/21 noiembrie 1918, ierarhii celor două Biserici româneşti din Transilvania, ortodoxă şi greco-catolică, și-au exprimat în scris adeziunea la Consiliul Național Român (Marele Sfat al Națiunii Române din Ungaria și Transilvania): „Noi, subsemnații episcopi ai Bisericii Ortodoxe Române și Greco-Catolice Române, avem ferma convingere că interesele de viață ale neamului românesc, ai cărui păstori sufletești suntem, pretind ca un categoric imperativ înfăptuirea acestui drept de liberă dispunere și față de neamul nostru”[5].
Preoții români care au luptat pentru păstrarea „în deplină curăție românească a limbii, legii și moșiei strămoșești, care cu sufletul lor cald de însuflețire curată au uscat umezeala temnițelor de stat, porneau acum, cu crucea în fruntea oastei lor creștine, pentru a pune umărul la înfăptuirea idealului întregii suflări românești”, după cum se exprima ziarul Lumina din Arad[6].
În dimineața zilei de 1 decembrie 1918, la sfârșitul Sfintei Liturghii săvârșite în biserica ortodoxă din Alba Iulia, Episcopul Miron Cristea al Caransebeșului a citit rugăciunea pentru dezrobirea neamului românesc. Cuprinsul profund al rugăciunii rostite a creat o emoție foarte puternică în rândul celor prezenți, încât întreaga biserică a intonat apoi imnul „Deșteaptă-te române!”. „Nu era nici un ochiu uscat. Din ochii tuturor curgeau sfintele lacrimi ale învierii noastre naționale”, consemna în acele zile revista Biserica şi Şcoala din Arad[7].
Ședința Adunării Naționale Constituante s-a încheiat cu un cuvânt festiv al Episcopului ortodox Ioan I. Papp al Aradului şi locţiitor de Mitropolit al Ardealului, care accentua ideea potrivit căreia, clerul și poporul sunt „una în cugete și simțiri, sunt una în dorințele și aspirațiunile naționale de la vlădică până la opincă și de la opincă până la vlădică. Participă cu același sentiment al unității și legăturii de simțire cu credincioșii la acest eveniment, care este garanția constituirii poporului român ca națiune românească liberă și unica îndreptățită a dispune de soarta sa prezentă și viitoare”[8].
La 14 decembrie 1918, delegația românilor ardeleni, compusă din Episcopul ortodox Miron Cristea, Episcopul greco-catolic din Gherla Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voievod și Vasile Goldiș, a prezentat Regelui Ferdinand, la București, actul unirii de la 1 decembrie 1918.
Regele i-a întâmpinat cu următorul discurs: „În numele românilor din Vechiul Regat, din Basarabia și din Bucovina, astăzi uniți, cu profundă recunoștință primesc hotărârea fraților noștri de peste Carpați de a săvârși unitatea națională a tuturor românilor și declar pe veci unite la Regatul Român toate ținuturile locuite de români de la Tisa până la Nistru. Cu dragoste nețărmurită mi-am închinat viața scumpului meu popor, plin de credință în menirea lui istorică. Prin lupte și prin jertfe, Dumnezeu ne-a dat să înfăptuim astăzi aspirațiile noastre cele mai sfinte. Mulțumindu-i din adâncul sufletelor, ne îndreptăm gândurile către cei care cu sângele lor au clădit noul temei al dezvoltării noastre naționale…”[9].
Marea Unire de la 1918 a adus cu sine profunde schimbări nu numai în viaţa statului, ci şi în viaţa Bisericii Ortodoxe Române. Unirea politică a românilor cerea o organizare bisericească unitară, „unificarea şi împreunarea tuturor Bisericilor noastre provinciale cu Biserica mamă”[10]. Trebuiau întreprinşi paşii necesari „pentru închegarea Bisericilor ortodoxe de pe întreg teritoriul românesc într-o singură Biserică”[11]. La 18/31 decembrie 1919, în scaunul vacant de Mitropolit primat al României a fost ales Miron Cristea, Episcopul Caransebeșului, care, în anul 1925, a devenit primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Într-un Memoriu scris în anul 1922 cu privire la Trebuințele Bisericii Ortodoxe Române din țară, adresat autorităților de stat din acea vreme, Mitropolitul primat Miron Cristea afirma următoarele: „Un lucru rămâne cert: Față de Biserica Ortodoxă Română nu putem cruța nimic. Ea a fost lăsată cu totul în urmă. Nu i s-a dat aproape nimic, din contră, Biserica din vechiul regat a fost lăsată într-o situație care s-o facă aproape incapabilă de orice muncă mai însemnată.
Deci, acestei Biserici, care atât de mult a contribuit până acum la crearea sufletului românesc unitar și care trebuie să aibă un rol important și la consolidarea din viitor a țării, trebuie să i se pună la dispoziție toate mijloacele pentru a putea corespunde misiunii sale mai ales azi, când cultele străine au față de ea o situație princiară, încât lăsarea Bisericii statului în situația umilită de azi atinge însuși prestigiul țării și al neamului românesc și marile interese ale lui”[12].
La 15 octombrie 1922, în cadrul unei impresionante ceremonii desfăşurate la Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba-Iulia, Regele Ferdinand I şi Regina Maria au fost încoronaţi ca suverani ai României Mari, act ce simboliza unirea tuturor românilor „de la Nistru până la Tisa” sub acelaşi sceptru.
Comemorarea făuritorilor Marii Uniri și a contribuției istorice majore a acestora la realizarea idealului național constituie o ofrandă de recunoștință, dar și prilej pentru generația actuală de a cunoaște mai bine virtuțile lor, de a le prețui și a le pune în lucrare, fiind chipuri de lumină şi întărire spirituală pentru viaţa şi lucrarea Bisericii astăzi.
Prin milostivirea lui Dumnezeu, cu rugăciunile Maicii Domnului și ale tuturor sfinților și cu ajutorul clerului și credincioșilor, dar și cu ajutorul unor instituții ale statului român, în ziua de 25 noiembrie 2018, va fi sfințită Catedrala Națională din București, aceasta fiind o necesitate liturgică practică, dar și un simbol al spiritualității românești. Catedrala Națională, care are ca hramuri principale Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor Neamului) și Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României, unește iubirea de Dumnezeu a unui popor dreptcredincios și jertfelnic, mult încercat în istorie, cu recunoștința pe care o datorăm veșnic Eroilor Neamului.
Binecuvântăm deschiderea lucrărilor Conferinței pastoral-misionare a clericilor din Arhiepiscopia Bucureștilor din toamna acestui an, rugându-ne Preasfintei Treimi să reverse harul şi lumina Sa asupra tuturor slujitorilor sfintelor altare.
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Note:
[1] Timpul, 14 august 1882, în: Mihai Eminescu, Opere, vol. 13, Bucureşti, Ed. Academiei, 1989, pp. 168-169.
[2] Gh. Nicolescu, Gh. Dobrescu, A. Nicolescu, Preoți în lupta pentru făurirea României Mari, 1916 – 1919, Bucureşti, Ed. Europa Nova/Fundaţia General Ştefan Guşă, 2000, p. 198.
[3] Ion Agrigoroaiei, „Marea Unire”, în: Gheorghe Platon (coord.), Istoria Românilor, volumul VII, tom II. De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918), București, Ed. Enciclopedică, 2003, p. 496, apud „Basarabenii în Iași și toastul Sfatului Țării la palatul Regal”, Mișcarea, 1918, 1 aprilie.
[4] 1918 la români. Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Documente externe. 1916-1918, vol. 2, București, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 1240, apud Ion Agrigoroaiei, „Marea Unire”, p. 506.
[5] Cultura creștină, VII (1919), 1, pp. 1-2.
[6] Lumina, I (1918), 45, p. 1.
[7] Biserica și Școala, XLII (1918), 47, p. 2.
[8] Biserica și Școala, XLII (1918), 49, p. 1.
[9] Pr. Niculae Șerbănescu, „1 Decembrie – sărbătoarea națională a României”, în: Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. II, București, Ed. Basilica, 2018, p. 296.
[10] Gheorghe Gr. Comşa, Unificarea organizaţiei noastre bisericeşti, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1947, p. 4.
[11] Milan Şeşan, „Unificarea bisericească din 1918 ca act de întărire a unităţii politice a statului român”, Mitropolia Ardealului, XIII (1968), 11-12, p. 834.
[12] Direcția Municipiului București a Arhivelor Naționale, Fondul Miron Cristea.
