Biserica Ortodoxă Română cinstește la 16 august 2014 pe Sf. Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi – Constantin, Ștefan, Radu, Matei – și Sfetnicul Ianache. Cu acest prilej, în cele ce urmează vă prezentăm un articol publicat în Ziarul Lumina din data de 13 iulie 2014, intitulat Constantin Brâncoveanu – Îndoitul încoronat:
Cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la moartea mucenicească a lui Constantin Brâncoveanu și a celor împreună cu dânsul (1714-2014), pretutindeni în România se comemorează înălțătorul martiriu al domnitorului. Firește, el nefiind un eveniment petrecut în afara unui context istoric, trebuie să avem în vedere întregul parcurs al domniei acestui fericit sfânt pentru a scoate și mai bine la lumină învățăturile ce ne-au parvenit peste veacuri în urma acestei domnii. Dumnezeu l-a învrednicit pe Brâncoveanu să poarte atât coroana puterii lumești, cât și a celei a martiriului, arătându-ne că cel care arde de dragoste pentru Hristos și face voia Lui nu se lasă furat de cele materiale și de deșertăciunea acestei lumi, ci, conștient de marea iubire a Lui, Îl urmează chiar și sub satârul călăului.
Sfântul Mucenic Constantin s-a născut în anul 1654 din vechiul neam boieresc al Brâncovenilor din Oltenia. Tatăl lui a fost postelnicul Papa Brâncoveanu, care va muri în anul 1655, ucis de seimenii sârbi și de dorobanți, ostașii cu leafă răsculați împotriva domnitorului Constantin Șerban Basarab. Rămas orfan, a fost crescut de mama sa, Stanca, din neamul Cantacuzinilor. Unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, se va ocupa personal de educația lui, punându-i la dispoziție numeroasele resurse ale bibliotecii de la Mărgineni, renumită pentru volumele pe care le adăpostea și personajele de cultură marcante care o consultau. Impresionat de acest mediu, va demara el mai târziu ample mișcări de tipărire a cărților ce i-au plăcut atât de mult.
„Splendorile domniei sunt vecinic supuse prăbușirii”
La moartea lui Șerban Cantacuzino (1640-1688), boierii s-au adunat la Mitropolie pentru a-l alege Domn pe Constantin Brâncoveanu, apreciind descendența lui din neamul Basarabilor, iscusința diplomatică, virtuțile și, mai ales, bunătatea lui. Boierii trimit după el, căci la momentul acela se afla la curte lângă trupul lui Șerban Vodă. Are loc un schimb de replici ce va demonstra smerenia cu care Brâncoveanu a fost împodobit. Inițial refuză, pe motiv că îi este suficient să fie Domn la casa lui, dar la stăruințele boierilor care îl împingeau de la spate, chiar el se va lăsa încoronat la 29 octombrie 1688, ci-tindu-i-se mai întâi molitfele de domnie. A avut o domnie foarte lungă (25 de ani), nefiind întrecut decât de Mircea cel Bătrân, care a domnit 32 de ani.
Inițial, după moartea neașteptată a lui Șerban Vodă (otrăvit de familie se pare, după o domnie de nouă ani și jumătate), poporul începu să-l aclame pe străzi pe Constantin Cantacuzino, fratele lui Șerban, dar acesta refuzând, l-au ales pe Brâncoveanu, un nepot de soră al defunctului voievod. La momentul alegerii avea 34 de ani și, întrucât ocupase înainte demnitatea de Mare Spătar și de Mare Logofăt, avea în jurul său 30-40 de boieri de prim rang. Anton Maria Del Chiaro chiar spune că și el a refuzat domnia, asemenea lui Constantin, dar în vreme ce acesta din urmă a refuzat pentru a nu atrage urgia Porții asupra sa (și a Țării), Brâncoveanu o face pentru că „splendorile domniei sunt vecinic supuse prăbușirii”. Prin această afirmație, după cum intuiește și Del Chiaro, Brâncoveanu a arătat că-și presimțea tragicul sfârșit.
După înscăunarea lui Brâncoveanu, Mitropolitul Teodosie Veștemeanul (1668-1672 și 1679-1708) fiind de față, a urmat ducerea pe ultimul drum a lui Șerban, la trei zile după moarte. Poarta aprobând numirea noului Domn, Brâncoveanu îl înștiințează rapid și pe împăratul Leopold al Austriei. El oprește solii trimiși de Șerban la același împărat, confiscându-le darurile pentru a le trimite aceluiași personaj, dar prin solii săi. Văduva lui Șerban, rămasă la Mănăstirea Cotroceni, a fost pusă sub supravegherea unei gărzi de 50 de soldați, Brâncoveanu cerându-i 30 de pungi pline cu bani pentru a îndupleca Poarta să nu i-l răpească văduvei pe Gheorghe, atunci în vârstă de 8 ani.
Constantin Bălăceanu, ginerele văduvei, obține escortarea lui și a întregii familii împreună cu bunurile lor la Brașov de către cele opt regimente aflate sub comanda generalului neamț Heisler. Conștient, cu siguranță, de nenorocirile și pierderile omenești și materiale pe care le-ar aduce o confruntare armată cu regimentele nemțești, deși strânsese oștire, el nu se grăbește să se arunce nesăbuit în luptă. Neconfundând curajul cu îndrăzneala nesăbuită, el dă de știre turcilor, care, cu toate că îl acuză de incapacitate, nu întârzie să apară cu o armată alcătuită din 50.000 de tătari și 10.000 de unguri aflați sub comanda contelui Tekely, principe al Transilvaniei. În munții Branului, generalul Heisler a fost luat prizonier, ulterior Brâncoveanu intervenind pentru eliberarea lui. Bălăceanu este ucis, iar capul îi este dus domnitorului.
Turcii victorioși proclamară pe Teleky principe al Transilvaniei, dar apropiindu-se austriecii, primii au fugit până în Făgăraș, iar de acolo au plecat în țara lor. Telekyanii însă nu s-au purtat respectuos cu gazdele lor valahe, așa cum s-ar fi cuvenit de vreme ce erau străini. Au început să prade și să facă rău, iar Brâncoveanu s-a văzut nevoit să se plângă Porții că dacă situația va continua astfel, nu va mai avea cu ce să plătească tributul. Alarmați de acest însemnat detaliu, turcii l-au încredințat că se poate purta cu ungurii după faptele lor. Tâlharii maghiari au fost depistați de prin satele unde se stabiliseră, iar o mare parte dintre ei uciși. Alții au fugit prin Moldova sau Turcia. Teleky s-a retras cu familia în Nicomedia, la îndemnul Porții, fără a mai avea vreun rol în evenimentele ulterioare.
Model de trăire creștinească și domnie dreaptă
Evitând printr-o remarcabilă diplomație un război costisitor și scăpând de ungurii răzvrătiți, domnitorul este acum surprins de vizita unui trimis al sultanului în aprilie 1703 care-l înștiințează că trebuie să se înfățișeze degrabă înaintea mai-marelui său la Adrianopol. Revenindu-și din boala în care se afla, Brâncoveanu ajunge la destinație însoțit firește de un întreg alai. Înainte de aceasta însă, cunoscând ura și lăcomia marelui vizir Rami-Pașa și ale lui Mavrocordat, caută să obțină încredințarea unor apropiați de-ai sultanului că nu va păți nimic când va ajunge acolo. Nu ar fi corect să-l învinuim pe Brâncoveanu că a căutat să-și asigure asistența exclusivă a acelora pe care i-a abordat prin scrisori și că nu ar fi avut suficientă încredere în Dumnezeu de vreme ce s-a văzut nevoit să facă aceasta. De altfel, el însuși ne asigură prin fapta sa imediată că nu a încercat să-i instige pe aceia împotriva lui Mavrocordat, ci a căutat să-i explice cu toată sinceritatea și însuflețit de cele mai bune intenții că el nu urmărește decât binele și prosperitatea poporului peste care a fost pus să-i poarte de grijă. Amplasându-și corturile la două mile de oraș și primind vizita lui Mavrocordat, reușește cu ajutorul lui Dumnezeu să-l atragă de partea sa, făcându-l să înțeleagă faptul că mai presus de orice dorință de-a sa se află iubirea de Dumnezeu și de oameni. Oameni pe care-și dorește din toată inima să-i ajute, dar că pentru a face aceasta trebuie mai întâi să-i vindece rana cea cumplită a lăcomiei, care atât de tare i se cuibărise în suflet și chiar în trup. Din nou, faptul că discursul domnitorului nu a fost pompos și lingușitor pentru a-și urmări propriile interese se vede cel mai clar din înmuierea inimii lui Mavrocordat, cel care mai înainte era tare la cerbice, asigurându-l acum pe Brâncoveanu de reconfirmarea tronului.
Îndată după întoarcerea lui Constantin în țară, are loc o revoltă a ienicerilor în Constantinopol, iar fratele vechiului sultan, Ahmet, este proclamat succesor. Providența l-a ferit pe Brâncoveanu de la o posibilă moarte pentru că altfel ar fi fost ucis de partizanii lui Mustafa, sultanul omorât în revoltă. Având în vedere noua situație, Constantin s-a văzut nevoit să impună noi biruri. Dar și aici știe cum să procedeze, încât nimeni nu-i cauzează neplăceri. Dacă valahii locului au stat cuminți și au întins mâinile tăcuți să dea, rușii au venit cu gălăgie să ia. Văzând că nu primesc proviziile promise, rușii au venit până la hotarele Ungro-Vlahiei în 1711. Obștea a fost adunată sub comanda lui Toma Cantacuzino, nepot de frate al lui Șerban-Vodă, dar nu a fost nevoie ca aceasta să fie mobilizată. Când rușilor li s-a explicat că nu pot primi ceea ce vor decât dacă apără țara împotriva turcilor, ei s-au calmat și și-au văzut de treaba lor.
Trecând și de acest pericol, Brâncoveanu nu va avea timp să se bucure pentru că Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, și Toma Cantacuzino trec de partea rușilor. Trădarea acestora îl rănește nespus, fapta mârșavă tulburându-l și din pricina unei eventuale răzbunări a turcilor. Pentru evitarea unui astfel de scenariu plătește o sumă considerabilă la Adrianopol, cerând și permisiunea de a merge la Târgoviște. Vremurile tulburi l-au determinat să-și cumpere moșii în Transilvania și să înceapă construirea unui palat, gândindu-se nu atât la el, cât la familia sa.
Dușmanii lui Brâncoveanu nu erau deloc inactivi
Această atenție acordată familiei nu era fără temei sau izvorâtă din temeri paranoice. Boierii își urmăreau propriile interese și nu se dădeau în lături de la nimic. Părintele Niculae Popescu consemnează în lucrarea lui o povestioară veche românească, populară, dar plină de tâlc în care se zice că odată un topor fără coadă s-a apucat să taie o pădure bătrână. „Toți copacii erau îngroziți de moarte, dar un stejar bătrân îi întrebă dacă toporul este ajutat de vreunul dintre ei. Copacii răspunseră că nu. Atunci bătrânul stejar le spuse să fie pe pace, căci toporul singur nu va putea să le facă nimic. Dar mai târziu se găsi un copac care se făcu coadă de topor și atunci, vai de pădure, căzu întâi bătrânul stejar. Așa s-a întâmplat și cu Vodă Brâncoveanu. Câtă vreme turcii nu au fost ajutați de nici unul dintre ai noștri, ei nu putură să doboare decât crengi și frunze. Dar când au fost ajutați de câțiva români, ei au putut doborî la pământ falnicul stejar care era Vodă Brâncoveanu.”
Se vede clar că nu numai turcii aveau un dinte împotriva poporului valah, căutând să-l jupoaie de tot ce avea. Până la ei, chiar cei din sânul lor căutau să-i mănânce carnea, după cum zice Isaia că „fiecare va mânca din carnea aproapelui său”. După cum am arătat, gruparea pro-Rusia se formase deja prin trădarea lui Toma Cantacuzino și Dimitrie Cantemir. Dar ce sfânt ar mai fi socotit vrednic de panegiric dacă nu ar fi îndurat tulburările cele multe?
Întărit de Dumnezeu, Brâncoveanu a înfruntat cu curaj toate greutățile venite asupra lui.
Cum la curtea lui nu existau secrete de stat, gazetele Valahiei puteau fructifica și înflori tot felul de știri de mică importanță, dar care nu erau deloc ignorate de turci când vreun „servitor umil” de-al domnitorului dorea cu o „grijă izvorâtă din cele mai bune intenții” să-i pună la curent. Oricum, lui Brâncoveanu, deși dărnicia îi era renumită, i se pregătea de mult ceva. Sultanul avea de gând să termine cu familiile Brâncoveanu și Cantacuzino ca un lacom fără de saț ce era, râvnind pentru averile lor. Nu conta că sfântul își plătea tributul la timp, ba și că oferea sumele suplimentare și provizii (căutând să obțină de pildă acordul Porții pentru căsătoria fiului lui, Radu, cu fata lui Antioh, fostul domnitor al Moldovei, a trimis acesteia un dar de 4.000 de galbeni care a fost însă refuzat). La prima vedere ar putea surprinde acest act, dar luând în calcul evenimentele ce vor urma, ne vom convinge de șiretenia lor. Arzând deci de pofta arginților, turcii nesătui au alcătuit nu mai puțin de 11 cauze de acuzare: întreținerea de corespondență secretă cu împăratul Austriei, sărăcirea țării, încercarea de a fugi cu bogățiile sale în Transilvania, fuga lui Toma Cantacuzino cu acordul domnitorului și altele asemenea. Planul pentru detronarea lui Brâncoveanu și vânarea averilor lui fusese deja pus în mișcare. „Prințul aurului”, cum era supranumit la Stambul Brâncoveanu, Altân-Bey, trebuia să ajungă cerșetor.
Năframa de mătase neagră
Potrivit lui Del Chiaro, detronarea a avut loc la 23 martie 1714 prin trimiterea unei figuri familiare de către sultan la Brâncoveanu, Mustafa Aga, pentru ca acesta să nu se sperie. A doua zi, năframa de mătase neagră va fi pusă pe umerii domnitorului, spunându-i-se mazil, adică detronat. În prezența mitropolitului și a boierilor a fost citit firmanul prin care a fost declarat împreună cu toată familia sa hain, adică rebel. În locul lui a fost ales Marele Spătar Ștefan Cantacuzino. Deși Brâncoveanu îi spuse că „e mai bine că domnia i-a fost încredințată lui decât unui străin”, Cantacuzino nu se sfiește ca imediat să purceadă la schimbarea și împărțirea demnităților, fără ca măcar din bun-simț să aștepte plecarea lui Brâncoveanu. Mergând spre calea de la moarte la viață a martiriului, îi adresează lui Ștefan următoarele cuvinte: „Finule Ștefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-Se voia Lui. Dacă însă sunt fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă și răzbunătoare a judecății divine”.
În ziua de Paști fusese arestată la Constantinopol și fiica lui Brâncoveanu, iar acesta a fost dus în închisoarea „Celor șapte turnuri”. Aici a fost supus la chinuri grele împreună cu fiul lui cel mare, Constantin II, timp de cinci zile, până în ziua de duminică, a Adormirii Sfintei Fecioare, când în prezența sultanului pe rând Văcărescu, Mateiaș, Răducanu, Ștefăniță și Constantin, cel mai mare (în ordinea în care îi prezintă Del Chiaro în lucrarea sa) fură decapitați, nu înainte ca tatăl lor să-i încurajeze prin cuvintele: Fiii mei, fiți curajoși, am pierdut tot ce am avut în această lume. Cel puțin să salvăm sufletele noastre și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru.
Se cuvine să prezentăm aici și personalitatea lui Ianache (Ienache) Văcărescu, împreună pătimitor cu familia Brâncovenilor. Făcea parte dintr-o veche familie de boieri munteni, fiind căsătorit cu Stanca, verișoară cu Doamna Maria, soția lui Brâncoveanu. A fost căpitan de lefegii, apoi agă (comandant al unităților de ostași încredințați cu paza capitalei), mare paharnic, un timp a fost reprezentant al domnitorului pe lângă autoritățile otomane din Istanbul („capuchehaie”), iar în ultimii ani de viață, mare clucer (cel însărcinat cu aprovizionarea curții domnești). El a avut patru fii, care vor deține funcții importante în conducerea de stat, și patru fete, căsătorite tot cu mari boieri, care au fost și ei la fel ca tatăl lor, ctitori de locașuri sfinte.
Capetele celor uciși au fost purtate pe prăjini, astfel încât acest spectacol grotesc a stârnit până și indignarea turcilor, scârbiți de atâta nedreptate. Marele Vizir a ordonat aruncarea trupurilor în mare, de unde pe ascuns au fost scoase de creștini și îngropate la Mănăstirea Halki, nu departe de Constantinopol. Doamna Maria se afla atunci închisă cu nepotul, nora și ginerele ei, dar niște buni creștini au oferit suma de 50.000 de galbeni pentru eliberarea ei. Neînduplecații dușmani au făcut și ei însă un dar de 40.000 de galbeni pentru a nu se lua în seamă dorința acelora, astfel că abia după trei ani s-au putut întoarce în țară. Doamna Brâncoveanu se bucura de ajutorul lui Gheorghe Trapezuntul, un fost bursier de-al soțului ei, prin care își administra conturile de la Viena și Veneția.