Constantin Brâncoveanu – Îndoitul încoronat

Biserica Ortodoxă Română cinstește la 16 august 2014 pe Sf. Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi – Constantin, Ștefan, Radu, Matei – și Sfetnicul Ianache. Cu acest prilej, în cele ce urmează vă prezentăm un articol publicat în Ziarul Lumina din data de 13 iulie 2014, intitulat Constantin Brâncoveanu – Îndoitul încoronat:

Cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la moartea mucenicească a lui Constantin Brâncoveanu și a celor împreună cu dânsul (1714-2014), pretutindeni în România se comemorează înălțătorul martiriu al domnitorului. Firește, el nefiind un eveniment petrecut în afara unui context istoric, trebuie să avem în vedere întregul parcurs al domniei acestui fericit sfânt pentru a scoate și mai bine la lumină învățăturile ce ne-au parvenit peste veacuri în urma acestei domnii. Dumnezeu l-a învrednicit pe Brâncoveanu să poarte atât coroana puterii lumești, cât și a celei a martiriului, arătându-ne că cel care arde de dragoste pentru Hristos și face voia Lui nu se lasă furat de cele materiale și de deșertăciunea acestei lumi, ci, conștient de marea iubire a Lui, Îl urmează chiar și sub satârul călăului.

Sfântul Mucenic Con­­­stantin s-a năs­cut în anul 1654 din ve­chiul neam boie­resc al Brâncovenilor din Olte­nia. Ta­­­tăl lui a fost postelnicul Pa­­pa Brân­coveanu, care va muri în a­nul 1655, ucis de sei­me­nii sârbi și de dorobanți, os­ta­șii cu lea­­fă răs­culați îm­po­tri­va dom­ni­­­to­ru­lui Constantin Șer­ban Ba­­sarab. Ră­mas orfan, a fost cres­­cut de ma­ma sa, Stan­ca, din neamul Can­tacu­zi­ni­lor. Un­­chiul său, stol­nicul Con­­stan­­tin Cantacuzi­no, se va ocu­­pa personal de edu­ca­ția lui, pu­­nân­­du-i la dispoziție nu­me­roa­­se­­le resurse ale biblio­te­cii de la Măr­­gineni, renumită pen­­­tru vo­­lumele pe care le a­dă­­­pos­tea și personajele de cultură mar­­can­­­te care o consultau. Im­pre­­sio­­nat de acest me­diu, va de­ma­­ra el mai târziu am­ple miș­cări de tipărire a căr­­ților ce i-au plă­­­cut atât de mult.

„Splendorile domniei sunt vecinic supuse prăbușirii”

La moartea lui Șerban Can­ta­­­cuzino (1640-1688), boierii s-au adunat la Mitropolie pentru a-l alege Domn pe Cons­tantin Brân­­­coveanu, apreciind des­­cen­­den­ța lui din neamul Ba­sa­ra­­bi­lor, iscusința diploma­ti­că, vir­tu­­ți­le și, mai ales, bună­ta­tea lui. Bo­ierii trimit după el, căci la mo­mentul acela se afla la curte lân­gă trupul lui Șerban Vo­­dă. Are loc un schimb de re­plici ce va demonstra smerenia cu care Brân­coveanu a fost îm­po­­dobit. Ini­țial refuză, pe motiv că îi este su­ficient să fie Domn la casa lui, dar la stăruințele bo­­­ierilor care îl împingeau de la spate, chiar el se va lăsa în­co­ronat la 29 octom­brie 1688, ci­­-t­in­du-i-se mai întâi mo­litfele de domnie. A avut o dom­nie foar­­te lun­gă (25 de ani), ne­fiind în­­tre­cut decât de Mircea cel Bă­trân, care a domnit 32 de ani.

Inițial, după moartea ne­aș­tep­­tată a lui Șerban Vodă (o­tră­vit de familie se pare, după o dom­nie de nouă ani și ju­mă­ta­te), poporul începu să-l acla­me pe străzi pe Constantin Can­ta­cu­zino, fratele lui Șerban, dar a­ces­ta refuzând, l-au a­les pe Brân­coveanu, un nepot de soră al defunctului voievod. La mo­men­tul alegerii avea 34 de ani și, în­trucât ocupase îna­in­te demni­ta­­tea de Mare Spă­tar și de Mare Lo­gofăt, avea în ju­rul său 30-40 de boieri de pri­m rang. Anton Ma­ria Del Chia­ro chiar spune că și el a re­fu­­zat domnia, asemenea lui Con­­stantin, dar în vreme ce a­­ces­ta din urmă a refuzat pentru a nu atrage urgia Porții a­su­­pra sa (și a Țării), Brân­co­vea­nu o face pentru că „splen­do­­r­ile dom­niei sunt vecinic su­pu­­se pră­bușirii”. Prin această a­fir­ma­ție, după cum intuiește și Del Chia­ro, Brâncoveanu a a­rătat că-și presimțea tragicul sfârșit.

După înscăunarea lui Brân­co­­­v­eanu, Mitropolitul Teodosie Veș­­temeanul (1668-1672 și 1679-1708) fiind de față, a urmat ducerea pe ultimul drum a lui Șerban, la trei zile după moar­­­te. Poarta aprobând nu­mi­­rea noului Domn, Brânco­­vea­nu îl înștiințează rapid și pe îm­pă­ra­tul Leopold al Austriei. El o­preș­te solii trimiși de Șerban la a­celași împărat, confis­cân­­du-le da­rurile pentru a le tri­mite a­ce­lu­i­ași personaj, dar prin solii săi. Vă­duva lui Șerban, rămasă la Mă­năstirea Co­tro­ceni, a fost pu­să sub su­pra­ve­gherea unei gărzi de 50 de sol­dați, Brânco­vea­nu ce­rându-i 30 de pungi pli­ne cu bani pentru a îndupleca Poar­ta să nu i-l ră­pească văduvei pe Gheor­ghe, atunci în vâr­stă de 8 ani.

Constantin Bălăceanu, gi­ne­re­­le văduvei, obține escortarea lui și a întregii familii îm­pre­u­nă cu bunurile lor la Brașov de că­tre cele opt regimente aflate sub co­manda generalului neamț Hei­­sler. Conștient, cu si­gu­ran­ță, de nenorocirile și pierderile o­me­nești și materiale pe care le-ar a­du­ce o confruntare arma­tă cu re­gimentele nemțești, de­și strân­se­se oștire, el nu se gră­beș­te să se arunce nesăbuit în lup­tă. Ne­con­fundând curajul cu în­drăz­nea­la nesăbuită, el dă de știre tur­cilor, care, cu toa­te că îl acu­ză de incapacitate, nu întârzie să a­pa­ră cu o arma­tă alcătuită din 50.000 de tă­tari și 10.000 de unguri aflați sub comanda contelui Te­kely, prin­cipe al Transil­va­niei. În mun­ții Branului, genera­lul Heis­ler a fost luat prizonier, ul­­te­­rior Brâncoveanu interve­nind pentru eliberarea lui. Bă­lă­ceanu este ucis, iar capul îi es­te dus domnitorului.

Turcii victorioși proclamară pe Teleky principe al Tran­sil­va­niei, dar apropiindu-se aus­tri­­e­cii, primii au fugit până în Fă­gă­raș, iar de acolo au plecat în țara lor. Telekyanii însă nu s-au purtat respectuos cu gaz­de­le lor va­la­he, așa cum s-ar fi cu­venit de vre­me ce erau stră­ini. Au înce­put să prade și să fa­că rău, iar Brân­coveanu s-a vă­zut nevoit să se plângă Porții că dacă situația va continua ast­fel, nu va mai a­vea cu ce să plă­tească tributul. A­larmați de a­cest însemnat de­ta­liu, turcii l-au încredințat că se poate pur­ta cu ungurii după fap­tele lor. Tâl­harii maghiari au fost de­pis­tați de prin satele unde se sta­biliseră, iar o mare parte din­­tre ei uciși. Alții au fugit prin Mol­dova sau Turcia. Te­leky s-a re­tras cu familia în Ni­co­media, la îndemnul Porții, fă­ră a mai avea vreun rol în e­ve­ni­mentele ulterioare.

Model de trăire creștinească și domnie dreaptă

Evitând printr-o remarcabi­lă di­plomație un război costisitor și scă­pând de ungurii răz­vră­tiți, dom­nitorul este acum sur­prins de vizita unui trimis al sultanului în aprilie 1703 ca­re-l înști­in­țea­ză că trebuie să se înfățișeze de­grabă înaintea mai-marelui său la Adrianopol. Re­venindu-și din boala în care se afla, Brân­co­vea­nu ajunge la des­tinație în­so­țit firește de un în­treg alai. Îna­in­te de aceasta în­să, cunoscând ura și lăcomia ma­relui vizir Ra­mi-Pașa și ale lui Ma­vrocordat, ca­u­tă să obțină în­credințarea u­nor a­propiați de-ai sultanului că nu va păți ni­mic când va a­jun­­ge a­co­lo. Nu ar fi corect să-l în­vi­nu­im pe Brân­coveanu că a căutat să-și a­­sigure asistența exclusivă a a­ce­lora pe care i-a abordat prin scri­­sori și că nu ar fi avut sufi­ci­­en­tă încredere în Dumnezeu de vre­me ce s-a văzut nevoit să fa­că aceasta. De altfel, el însuși ne a­sigură prin fapta sa imedi­a­tă că nu a încercat să-i instige pe a­ce­ia împotriva lui Ma­vro­cor­dat, ci a căutat să-i explice cu toată sin­ceritatea și însufle­țit de cele mai bune intenții că el nu ur­mă­reș­te decât binele și pros­peri­ta­tea poporului peste ca­re a fost pus să-i poarte de gr­i­jă. Ampla­sân­du-și corturile la două mile de oraș și primind vi­zita lui Ma­vro­cordat, reușește cu ajutorul lui Dumnezeu să-l a­tragă de par­tea sa, făcându-l să înțeleagă fap­tul că mai presus de orice do­rin­ță de-a sa se a­flă iubirea de Dum­nezeu și de oa­meni. Oa­meni pe care-și do­reș­te din toată ini­ma să-i ajute, dar că pentru a face aceasta tre­buie mai întâi să-i vindece ra­na cea cumplită a lă­comiei, ca­re atât de tare i se cui­bărise în suflet și chiar în trup. Din nou, faptul că discursul dom­ni­to­­rului nu a fost pompos și lin­gu­șitor pentru a-și ur­mări pro­pri­ile interese se vede cel mai clar din înmuierea inimii lui Ma­vrocordat, cel care mai îna­­in­te era tare la cerbice, asigu­rân­­du-l acum pe Brâncoveanu de reconfirmarea tronului.

Îndată după întoarcerea lui Con­­stantin în țară, are loc o re­vol­­­tă a ienicerilor în Constan­ti­no­­pol, iar fratele vechiului sultan, Ahmet, este proclamat suc­ce­sor. Providența l-a ferit pe Brân­­coveanu de la o posibilă moar­­te pentru că altfel ar fi fost u­cis de partizanii lui Mus­ta­fa, sul­tanul omorât în revol­tă. A­vând în vedere noua si­tua­ție, Con­stantin s-a văzut nevoit să im­pună noi biruri. Dar și a­ici știe cum să procedeze, încât ni­meni nu-i cauzează ne­plă­ceri. Da­că valahii locului au stat cu­minți și au întins mâi­ni­le tăcuți să dea, rușii au venit cu gălăgie să ia. Văzând că nu pri­mesc pro­vi­ziile promise, ru­șii au venit pâ­nă la hotarele Un­gro-Vlahiei în 1711. Obștea a fost adunată sub co­manda lui To­ma Cantacuzino, ne­pot de fra­te al lui Șerban-Vo­dă, dar nu a fost nevoie ca a­ceas­ta să fie mobilizată. Când rușilor li s-a explicat că nu pot primi ce­ea ce vor decât dacă apără țara îm­­potriva turcilor, ei s-au calmat și și-au văzut de treaba lor.

Trecând și de acest pericol, Brân­­coveanu nu va avea timp să se bucure pentru că Dimitrie Can­­temir, domnul Moldovei, și To­­ma Cantacuzino trec de par­tea rușilor. Trădarea acestora îl ră­nește nespus, fapta mâr­șa­vă tu­l­burându-l și din pricina u­­nei e­ventuale răzbunări a tur­­­cilor. Pen­tru evitarea unui ast­­fel de sce­nariu plătește o su­mă con­si­de­­rabilă la Adri­a­no­pol, cerând și per­misiunea de a mer­­ge la Târ­go­viște. Vremurile tul­buri l-au de­­terminat să-și cum­pere moșii în Transilvania și să înceapă con­s­truirea unui pa­­lat, gân­din­du-se nu atât la el, cât la familia sa.

Dușmanii lui Brâncoveanu nu erau deloc inactivi

Această atenție acordată fa­mi­­liei nu era fără temei sau iz­vo­­râtă din temeri paranoice. Bo­ie­­rii își urmăreau propriile in­te­re­­se și nu se dădeau în lă­turi de la nimic. Părintele Ni­culae Po­pes­cu consemnează în lu­crarea lui o povestioară ve­che româ­neas­­că, populară, dar pli­nă de tâlc în care se zice că o­­dată un to­por fără coadă s-a a­pucat să ta­ie o pădure bă­trâ­nă. „Toți co­pa­­cii erau îngroziți de moarte, dar un stejar bătrân îi întrebă da­­că toporul este ajutat de vreu­nul dintre ei. Co­pa­cii răs­pun­se­ră că nu. Atunci bă­trânul stejar le spuse să fie pe pace, căci to­po­rul singur nu va putea să le facă ni­mic. Dar mai târziu se găsi un co­pac ca­re se făcu coadă de topor și a­tunci, vai de pădure, căzu în­tâi bă­trânul stejar. Așa s-a în­tâm­plat și cu Vodă Brân­covea­nu. Câ­tă vreme turcii nu au fost a­­jutați de nici unul dintre ai noș­tri, ei nu putură să do­boa­re de­cât crengi și frunze. Dar când au fost ajutați de câțiva ro­mâni, ei au putut doborî la pă­mânt fal­ni­cul stejar care era Vo­dă Brân­co­vea­nu.”

Se vede clar că nu numai tur­­cii aveau un dinte împotriva po­­po­rului valah, căutând să-l ju­­­poaie de tot ce avea. Până la ei, chiar cei din sânul lor că­u­tau să-i mănânce carnea, după cum zi­ce Isaia că „fiecare va mân­­ca din car­nea aproapelui său”. Du­pă cum am arătat, gru­­parea pro-Ru­sia se formase de­­ja prin tră­­da­rea lui Toma Can­­tacuzino și Di­mitrie Can­te­mir. Dar ce sfânt ar mai fi soco­tit vrednic de panegi­ric dacă nu ar fi îndurat tulburările cele multe?

Întărit de Dumnezeu, Brân­co­­­veanu a înfruntat cu curaj toa­te greutățile venite asupra lui.

Cum la curtea lui nu existau se­crete de stat, gazetele Vala­hiei pu­teau fructifica și înflori tot fe­lul de știri de mică impor­tan­­ță, dar care nu erau deloc ig­norate de turci când vreun „ser­vitor u­mil” de-al domnito­ru­lui dorea cu o „grijă izvorâtă din cele mai bu­ne intenții” să-i pu­nă la cu­rent. Ori­cum, lui Brân­coveanu, deși dăr­nicia îi era renumită, i se pre­gătea de mult ceva. Sultanul a­vea de gând să termine cu fa­mi­liile Brân­coveanu și Cantacu­zi­no ca un lacom fără de saț ce era, râv­nind pentru averile lor. Nu con­ta că sfântul își plătea tri­bu­­tul la timp, ba și că oferea su­­mele suplimentare și provizii (că­­utând să obțină de pildă a­cor­dul Porții pentru căsătoria fi­u­lui lui, Radu, cu fata lui An­ti­oh, fostul domnitor al Mol­do­vei, a tri­mis acesteia un dar de 4.000 de gal­beni care a fost în­să refuzat). La prima vedere ar pu­tea sur­prin­­de acest act, dar lu­ând în cal­cul evenimentele ce vor urma, ne vom convinge de și­retenia lor. Ar­zând deci de pof­ta arginților, tur­cii nesătui au alcătuit nu mai pu­țin de 11 ca­uze de acuzare: în­tre­ținerea de corespondență se­cre­tă cu îm­păratul Austriei, să­ră­cirea ță­rii, încercarea de a fugi cu bo­gă­țiile sale în Tran­silvania, fu­­ga lui Toma Canta­cu­zino cu a­cor­­dul domnitorului și altele a­se­­menea. Planul pentru detro­na­­rea lui Brâncoveanu și vâ­na­rea averilor lui fusese deja pus în mișcare. „Prințul aurului”, cum era supranumit la Stam­bul Brân­coveanu, Altân-Bey, tre­buia să ajungă cerșetor.

Năframa de mătase neagră

Potrivit lui Del Chiaro, de­tro­­na­rea a avut loc la 23 martie 1714 prin trimiterea unei figuri fa­­miliare de către sultan la Brân­­coveanu, Mustafa Aga, pen­­­­tru ca acesta să nu se spe­rie. A doua zi, năframa de mă­ta­se nea­gră va fi pusă pe u­me­rii dom­nitorului, spunându-i-se ma­­zil, adică detronat. În pre­zen­­ța mitropolitului și a boieri­lor a fost citit firmanul prin ca­re a fost declarat împreună cu toa­tă fa­milia sa hain, adică re­bel. În lo­cul lui a fost ales Ma­re­le Spă­tar Ștefan Can­ta­cu­zi­no. Deși Brân­coveanu îi spuse că „e mai bi­ne că domnia i-a fost în­cre­din­ța­tă lui decât unui stră­in”, Can­ta­cuzino nu se sfi­eș­te ca imediat să purceadă la schim­barea și îm­părțirea dem­ni­­tăților, fără ca mă­car din bun-simț să aștepte ple­carea lui Brâncoveanu. Mer­gând spre ca­lea de la moarte la via­ță a mar­tiriului, îi adresează lui Ște­fan următoarele cuvinte: „Fi­­nule Ștefan, dacă aceste ne­n­o­­­rociri sunt de la Dumnezeu pen­­tru păcatele mele, facă-Se voia Lui. Dacă însă sunt fructul ră­utății omenești, pentru pie­i­rea mea, Dumnezeu să ier­te pe duș­manii mei, dar pă­zeas­că-se de mâna teribilă și răz­bu­nă­toa­re a judecății divine”.

În ziua de Paști fusese ares­ta­­tă la Constantinopol și fiica lui Brân­coveanu, iar acesta a fost dus în închisoarea „Celor șap­­te tur­nuri”. Aici a fost supus la chi­nuri grele împreună cu fi­ul lui cel mare, Constantin II, timp de cinci zile, până în ziua de dumi­ni­că, a Adormirii Sfin­tei Fe­­ci­oa­re, când în prezența sul­ta­nului pe rând Văcărescu, Ma­te­iaș, Ră­du­canu, Ștefăniță și Con­stantin, cel mai mare (în or­di­nea în care îi prezintă Del Chia­ro în lucra­rea sa) fură de­ca­­pitați, nu îna­in­te ca tatăl lor să-i încurajeze prin cuvintele: Fi­ii mei, fiți cura­joși, am pierdut tot ce am avut în a­ceastă lu­me. Cel puțin să sal­văm su­fle­­tele noas­tre și să ne spă­lăm pă­ca­te­le cu sângele nostru.

Se cuvine să prezentăm aici și personalitatea lui Ianache (Ie­na­che) Văcărescu, împreună pă­ti­­mitor cu familia Brân­co­ve­ni­lor. Făcea parte dintr-o veche fa­mi­lie de boieri munteni, fiind că­să­torit cu Stanca, verișoară cu Doam­na Maria, soția lui Brân­co­vea­nu. A fost căpitan de le­­fegii, a­poi agă (comandant al u­ni­tă­ți­lor de ostași încredințați cu paza ca­pitalei), mare paharnic, un timp a fost reprezentant al dom­ni­torului pe lângă auto­ri­tă­ți­le o­to­mane din Istanbul („ca­pu­che­haie”), iar în ultimii ani de via­ță, ma­re clucer (cel în­săr­ci­nat cu a­pro­vizionarea cur­ții dom­nești). El a avut patru fii, care vor de­ți­ne funcții im­por­tan­te în condu­ce­­rea de stat, și patru fete, că­să­torite tot cu mari boie­ri, care au fost și ei la fel ca tatăl lor, ctitori de lo­ca­șuri sfinte.

Capetele celor uciși au fost pur­­­tate pe prăjini, astfel încât a­cest spectacol grotesc a stârnit pâ­­nă și indignarea turcilor, scâr­­biți de atâta nedreptate. Ma­­rele Vizir a ordonat arunca­rea tru­pu­­rilor în mare, de unde pe ascuns au fost scoase de creș­tini și în­gropate la Mănă­s­ti­­rea Halki, nu departe de Con­­stan­ti­no­pol. Doam­na Ma­ria se afla atunci închi­­să cu ne­po­tul, nora și ginerele ei, dar niș­te buni creș­tini au ofe­rit su­ma de 50.000 de galbeni pen­tru e­li­be­ra­rea ei. Neînduple­ca­ții duș­mani au făcut și ei însă un dar de 40.000 de galbeni pentru a nu se lua în seamă dorința a­­ce­lora, astfel că abia după trei ani s-au putut întoarce în țară. Doam­­na Brâncoveanu se bucu­ra de ajutorul lui Gheorghe Tra­pe­­zun­tul, un fost bursier de-al so­­țu­lui ei, prin care își ad­mi­­nis­tra conturile de la Vie­na și Veneția.