Aflat adesea singur, în lupta împotriva turcilor, domnitorul Ștefan cel Mare a avut permanent conștiința că Moldova luptă nu numai pentru sine, ci și pentru folosul creștinătății.
În a doua jumătate a secolului al XV-lea, Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei (1457-1504) preia conducerea luptei antiotomane în spațiul românesc. În lungul său conflict cu Poarta (1473-1486), aflat adesea singur, domnitorul a avut permanent conștiința că Moldova luptă nu numai pentru sine, ci și pentru folosul Creștinătății, pentru care suntem pururea gata a ne război cu toată râvna și îndemnul inimii. Înainte de 1480, Jan Dlugosz (1414-1480), sfetnic și secretar al regelui Poloniei, unul dintre marii cronicari medievali europeni, afirma despre Ștefan cel Mare și Sfânt că este cel mai demn să i se încredințeze stăpânirea și conducerea militară a întregii lumi creștine… împotriva Turcului…, pe când ceilalți regi și principi catolici se vlăguiesc în lâncezeală și plăceri sau în războaie civile.
La vremea sa, domnitorul nu a cerut conducerea armatelor creștine ale Europei, dar nici nu considera noțiunea de Creștinătate, folosită în relațiile sale diplomatice, legată numai de interesele și obligațiile Romei, ci în sensul de comunitate a tuturor creștinilor opusă agresiunii politico-militare și religioase otomane. De exemplu, numai în scrisoarea din 25 ianuarie 1475, adresată tuturor țărilor europene după marea biruință antiotomană de la Podul înalt (10 ianuarie 1475), domnul folosește termenul de Creștinătate (Christianita), cu sensul menționat mai sus, de șase ori, în timp ce necredinciosul împărat al turcilor (Mehmed al II-lea) este prezentat ca nimicitorul întregii Creștinătăți, care se gândește cum să distrugă și să supună toată Creștinătatea, pregătindu-se să se răzbune pentru înfrângerea suferită de oastea sa și să atace Moldova, care e poarta Creștinătății, iar de va fi pierdută… atunci toată Creștinătatea va f i în mare primejdie.
Deși Ștefan cel Mare și Sfânt s-a aflat singur, fără ajutorul cerut statelor creștine, în aceeași scrisoare, același sultan s-a întors fără putința de a fructifica victoria repurtată împotriva Moldovei în anul 1476 (Războieni, 26 iulie), iar pentru faptul că și domnitorul, la rândul său, dobândise victorii răsunătoare împotriva otomanilor, turcul… a fost nevoit, în cele din urmă, să-l numească aliat și prieten.
Moldova era recunoscută ca apărătoare a Creștinătății de către Veneția, care după 1463 se afla în război cu otomanii, socotită în aceeași epocă bastion atât de puternic și de însemnat pentru Lituania și Polonia, zid de apărare al acesteia din urmă și al Ungariei, iar sub impresia luptelor antiotomane purtate de Ștefan cel Mare și Sfânt, dar referindu-se și la Țara Românească, episcopul romano-catolic N. Brunsberg relata la 1476 că românii au rezistat și rezistă încă la frontiera cu Turcul, și se împlinesc acum o sută de ani de când turcii luptă în toată vremea împotriva lor, nereușind să le pricinuiască vreun rău, deși doar Dunărea-i desparte.
(Ion I. Croitoru, Ortodoxia și Apusul în tradiția spirituală a românilor, vol. I, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012, pp. 73-75)
