În tradiția creștină raportul viață-moarte se descoperă permanent în iubirea lui Hristos, Cel mort, răstignit și înviat, „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”. Întărită de nădejdea vieții veșnice, acolo unde nu este „durere, întristare sau suspinare”, existența pământească își desfășoară adevărata menire pe o circumferință comunitară.
Sfânta Scriptură ne învață că moartea a venit în lume din cauza păcatului strămoșesc. Fiind zidit „după chipul lui Dumnezeu”, omului paradisiac îi mai trebuie puțin pentru a se face „după asemănarea” Părintelui său. „Prin pizma și prin lucrarea diavolului”, cel ce fusese așezat stăpân peste toate bunătățile Raiului a căzut din această mare cinste și s-a îmbrăcat în veșmântul stricăciunii. Toată apăsarea a venit asupra sa prin nesocotirea poruncii pe care Stăpânul l-a îndemnat să o urmeze: „Și l-a sfătuit Dumnezeu pe Adam zicând: Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!” (Facere 2, 16-17). Moartea a intrat așadar în constituția lui organică, amintindu-i că trupul său „este din pământ și în pământ trebuie să se întoarcă”, iară sufletul „la Dumnezeu care l-a dat”, așa cum spune Eclesiastul („ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” – Eccl. 12, 7). Greutatea acestei sarcini a devenit cu atât mai grea pentru înaintașii noștri, cu cât în inima lor s-a adâncit dorul după desfătările paradisului pierdut și mai ales după „brațele Părintești”, de care fuseseră atât de aproape.
Mai multe informații în Ziarul Lumina.
