Omul credincios este chemat la o aprofundare continuă a relației sale cu Dumnezeu. Inactivismul, indiferența ori stagnarea în plan duhovnicesc echivalează cu pierderea Împărăției lui Dumnezeu. Tentat de perspectiva raționalistă și tras în jos de ideologii secularizante tot mai agresive, omul actual pierde simțul realității transcendente, acel „dor de Dumnezeu” despre care vorbeau Părinții Bisericii odinioară, lăsându-și aproape toate energiile ființei sale în seama grijii obsesive față de nevoile materiale.
Pregătirea aperceptivă Cunoașterea lui Dumnezeu, pe care Mântuitorul Iisus Hristos o identifică cu viața veșnică (In. 17, 3), este un proces ale cărui dimensiuni esențiale, cea rațională și cea du-hovnicească, se întrepătrund în mod complementar. Receptarea intelectuală a mesajului credinței constituie o premisă necesară adâncirii prin experiență spirituală a datelor Revelației. Reflecția creștină este mântuitoare, așadar, numai dacă mijlocește angajarea noastră într-un parcurs existen-țial progresiv, al cărui țel este unirea cu „Dumnezeu-Cel-Viu” (Mt. 16, 16). Suntem, astfel, chemați la o înălțare a firii noastre lăuntrice către zările infinite ale desăvârșirii. Această finalitate nu poate fi atinsă brusc, din cauza naturii umane slăbite de păcatul care i-a devenit propriu după căderea din ascultare de Dumnezeu a omului paradisiac. Din acest motiv, omul trebuie mai întâi să se vindece de urmările neascultării, luptându-se cu sine, pentru a putea să se împărtășească, apoi, din plinătatea divină a harului Duhului Sfânt. Fiind „jos”, are de urcat treptele către locul de „sus”, de unde a căzut. Are de urcat o scară invizibilă.
Anunțarea temei
Dorind să evidențiem, atât cât ne este posibil pe calea cuvintelor scrise, caracteristicile și etapele acestei înălțări duhovnicești, vom apela, pentru ilustrare și sprijin explicativ, la cel mai reprezentativ simbol al spiritualității creștine legat de această temă, Scara raiului sau Climax-ul Sfântului Ioan Scărarul.
Tratarea – Viața noastră este o chemare către înălțimile Duhului
În literatura duhovnicească a Răsăritului ortodox nu există o lucrare care să descrie mai amănunțit decât cea pe care am invocat-o fazele ascetice ale întoarcerii noastre de la păcat la sfințenie. Desigur, înaintea ei, Sfântul Grigorie de Nyssa deschisese deja tema urcușului sufletesc al omului „în virtute și în bine” (Despre viața lui Moise). Marele teolog capadocian ilustrează ascensiunea minții către înălțimile Duhului, prin slujirea virtuții, folosind o comparație inspirată din lumea fizi-că. Sfântul Părinte face o asociere contrastivă între corpurile grele cu formă rotundă, care, lăsate să se rostogolească din vârful muntelui, deși neîmpinse de nimeni, dobândesc o viteză din ce în ce mai mare, și sufletul care, dezlegat de poftele necurate, capătă forță crescândă de a străbate sfere duhovnicești tot mai înalte. Pentru omul angajat în acest progres interior continuu, fiecare culme cucerită este totdeauna un punct de plecare pentru o nouă altitudine spirituală.
Deși scrisă de un pustnic veritabil și dedicată vieții călugărești, Scara Sfântului Cuvios Ioan al Sinaiului a dobândit o valoare duhovnicească deosebit de mare pentru toți creștinii care sunt dornici de a-L „vedea” pe Dumnezeu la capătul efortului lor de autoperfecționare spirituală. În a-dânca ei socotință pedagogică, Biserica a rânduit pomenirea Sfântului Ioan Scărarul și a celebrei sale opere într-o perioadă de maximă sârguință ascetică, Postul Mare (în Duminica a 4-a), învățându-i pe creștinii care se pregătesc să întâmpine marele praznic al Învierii Domnului că aceasta nu se poate realiza decât prin parcurgerea treptelor despătimirii și ale împlinirii poruncilor sfinte, cu ajutorul permanent al Duhului Sfânt. Viața creștină trebuie să se desfășoare ca o în-lănțuire ascendentă de virtuți, indicate de autorul Scării prin treizeci de trepte, după numărul anilor Mântuitorului la momentul primirii Botezului în râul Iordan. Opțiunea pentru tema scării își are inspirația în mistica biblică vetero-testamentară, aducând aminte de celebra scară care, în visul Patriarhului Iacob, lega cerul de pământ, la capătul ei superior fiind Însuși Dumnezeu, Care îi vorbea omului (Facere, cap. 28).
De la întunericul patimilor către frumusețea luminoasă a virtuții
În viziunea teologică a Scării raiului, apropierea omului de Hristos nu este posibilă decât prin înstrăinarea de răul moral, de păcat. Purificarea de patimi este o lucrare stadială, la fel ca și umplerea firii de harul virtuților. Stările sufletești negative, de omorâre a manifestărilor păcatului, se transformă, prin osteneală întru bine, în faze pozitive, luminoase, de acces progresiv la planurile vieții în Dumnezeu. Părăsind mrejele iluzorii și otrăvitoare ale păcatului, mintea și simțirea se apropie, călăuzite de lucrarea transfiguratoare a Duhului Sfânt, de Izvorul absolut al sfințeniei. Astfel, dacă primele trepte îndeamnă la lepădare senină de lume (adică de tot ce constituie, în ea, sursă a ispitelor), înstrăinare de gândurile deșertăciunii și ascultare de voia lui Dumnezeu, ultimele trepte ale Scării duhovnicești sunt rezervate celor mai mari frumuseți ale sufletului: sfân-ta și fericita rugăciune, libertatea de patimi (apathia) și iubirea. Ca omul să ajungă la desăvârșirea unirii cu Dumnezeu, el trebuie să devină dragoste (agapé) în toate fibrele ființei sale, ceea ce înseamnă, de fapt, adevărata asemănare cu Dumnezeu, adică îndumnezeirea omului (theosis). Deși așa am fi tentați să credem, acest urcuș spiritual nu implică mijloace pur contemplative, ci are, totodată, un caracter practic, accentuând valoarea faptei concrete în lucrarea desăvârșirii de sine. Apofatismul se îmbină, deci, armonios, cu filosofia practică a vieții în evlavie, într-o experiență religioasă de maximă intensitate.
Existența creștină presupune, așadar, dinamismul specific călătoriei pământești spre o destinație cerească, „noul Ierusalim”, cetatea eshatologică a conviețuirii divino-umane (Apoc. 21, 2-3). Învrednicirea de acest lăcaș ceresc se realizează prin căutarea continuă a slavei lui Dumnezeu, a harului Său mântuitor. Luând, însă, aminte la cuvântul revelator al unui sfânt filocalic, Marcu Ascetul, și anume că „Dumnezeu este ascuns în poruncile Sale”, învățăm că cea mai eficientă cale de a-L căuta pe Dumnezeu este să-I împlinim voia, cuprinsă în adevărurile de credință și poruncile pe care ni le-a descoperit prin profeți și, plenar, prin Fiul Său întrupat, Iisus Hristos. Mediul cel mai stimulativ pentru o astfel de orientare duhovnicească a vieții este cel haric, adică Biserica, Trupul îndumnezeit și comunicant al Mântuitorului, trecut prin jertfa Crucii și preaslăvit prin În-viere. Aici primim, dacă suntem deschiși și râvnitori sufletește, „duhul vieții în Hristos Iisus” (Rom. 8, 2), necesar pentru a parcurge, „de la un vârf spre altul”, scara desăvârșirii lăuntrice.
Asocierea
Primind cu cea mai adâncă evlavie pilda Mântuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu și Om, Care a trecut firea Sa umană prin toate încercările trupești și spirituale (flămânzirea specifică postului, durerea, rezistența fizică, răbdarea, smerenia, rugăciunea intensă, iertarea deplină dată vrăjmașilor etc.), ca în punctul culminant al lucrării Sale să o umple de harul îndumnezeitor al Învierii, noi, creștinii, suntem chemați să urmăm același drum ascendent pentru a putea intra, cu sufletele înviate din păcat, în aceeași lumină a Învierii lui Hristos.
Generalizarea
Așadar, viața creștină autentică este, după o frumoasă expresie a părintelui Dumitru Stăniloae, înălțarea „spre Iisus, prin adâncul nostru”.
Aplicarea
Să așezăm, așadar, întreaga noastră ființă pe Scara înaintării spre Hristos, ca, îndrumați până la ultima treaptă de Duhul Sfânt, să dobândim calitatea mult râvnită de cetățeni ai Ierusalimului ceresc. (Articol realizat de Pr. prof. dr. Marius Daniel Ciobotă și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 8 aprilie 2013)
