Viața Bisericii și „mângâierea Sfântului Duh”

Duminica Tuturor Sfinților constituie o celebrare liturgică a concretizării Pogorârii Sfântului Duh, care devine lucrător în sfinții din toată lumea. Taina sfințeniei cuprinde în ea un mister pe care nu trebuie să-l uităm niciodată, anume faptul că foarte adesea un sfânt este un om păcătos care se pocăiește și primește mângâierea Sfântului Duh. Această experiență a Duhului Sfânt care mângâie Biserica lui Hristos este descrisă de Sfântul Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor, ca una fundamentală pentru viața Bisericii. După ce descrie convertirea minunată a lui Saul, viitorul Sfânt Apostol Pavel, acesta relatează că ‘Biserica, în toată Iudeea și Galileea și Samaria, avea pace, zidindu-se și umblând în frică de Domnul, și sporea prin mângâierea Duhului Sfânt’ (F. Ap. 9, 31).

Această viață ce sporește și se îmbogățește prin mângâierea Sfântului Duh constituie o nouă cale de viață, ‘calea mântuirii’. Calea creștină a începuturilor avea rezonanțe ecleziale, deoarece, îmbrățișând ‘Calea’, primii creștini adoptau modul de viață, radical înnoit, al comunității, care ființează prin comuniunea în Duhul Sfânt.

Învierea lui Hristos și Cincizecimea petrecute la Ierusalim stau la începutul căii creștine, care își are astfel originea în mărturia inspirată dată de comunitatea apostolică despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, mort și înviat pentru întreaga umanitate. Această mărturie are valoarea unei paradigme valabile în orice biserică creștină până la sfârșitul veacurilor, mijlocindu-ne elementele fundamentale ale ethosului creștin al începuturilor.

Lucrul cel mai minunat pentru Biserică este faptul că aceasta s-a născut prin pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii și își duce existența în umbra aceluiași Duh. Această mângâiere a Duhului care se revarsă asupra Bisericii lui Hristos este experiența trăită de primele comunități creștine. Prin aceasta este spus un lucru esențial pentru identitatea Bisericii, în sensul în care diferența fundamentală dintre comunitatea creștină și orice alt tip de comunitate, asociație, organizație etc. a fost și trebuie să rămână calitatea inspirată de Dumnezeu a vieții bisericești. În timp ce constituțiile statelor, regulamentele organizațiilor sau orice alt tip de legislație sunt creație umană, pe baza unei îndelungi memorii a umanității, în Biserică se trăiește după poruncile și ethosul inspirate de Dumnezeu și descoperite de Sfântul Duh.

Ori de câte ori Biserica dorește să păstreze și să-și afirme apostolicitatea, ea trebuie să reactualizeze momentul Cincizecimii prin invocarea din nou a Duhului Sfânt. Apostolii care au primit Duhul Sfânt de la Hristos cel Înviat și fuseseră botezați în Duh de Rusalii L-au invocat din nou atunci când i-au hirotonit pe primii șapte diaconi (F. Ap. 6, 6). Acest lucru arată că viața Bisericii nu poate fi decât una epicletică, adică de invocare a Duhului Sfânt. Există însă o invocare liturgică prezentă în majoritatea slujbelor noastre. Epicleza euharistică, adică invocarea Sfântului Duh pentru a preface darurile, precum și invocările adresate Sfântului Duh în cadrul Sfintelor Taine și al ierurgiilor constituie aspectele epicletice ale eclesiologiei ortodoxe.

În același timp, orice creștin își începe rânduiala personală de rugăciune prin invocarea Sfântului Duh în rugăciunea Împărate ceresc. Aici Duhul Sfânt este numit Mângâietorul. În vechile traduceri românești nu se folosea cuvântul Mângâietor, ci acela de Paraclet, o preluare a originalului grec. Cuvântul ce vine din limba greacă (para â lângă, iar verbul kaleo â a striga, a chema) înseamnă a fi chemat lângă. Ce se întâmplă atunci când cineva se află lângă celălalt? Aceasta este mângâierea comuniunii și a unei ocrotiri și siguranțe. Duhul Sfânt este Mângâietor pentru că este mereu lângă noi, el de fapt mângâie Biserica și pe toți cei ce fac parte din ea. Cartea Faptele Apostolilor ne spune că Biserica veche creștină creștea și se întărea prin mângâierea Duhului Sfânt. Această experiență a comuniunii cu Duhul lui Dumnezeu este centrală pentru viața eclezială și cea personală.

Astfel, toată viața unui creștin este dusă în umbra Duhului pe care nu-l putem vedea cu ochii, dar îl simțim în inima noastră ca pace și bucurie, ca bunătate, lumină și liniște. Acest Duh Mângâietor, pe care deși nu-l vedem, vine și ne umbrește neîncetat. De aceea și cupolele bisericilor sunt rotunde, căci orice biserică simbolizează înălțarea noastră către cer, dar, în același timp, prin cupola rotundă cu Pantocratorul în centru, este simbolizată coborarea Sfântului Duh asupra Bisericii, ca să nu uităm că trăim în umbra Duhului, a Mângâietorului, Sfântul Duh. Această mângâiere este o atingere sublimă, o bucurie care vine și pe care nu o putem dobândi din nici o altă realitate a vieții, ci doar din întâlnirea cu Duhul Sfânt. În limba latină Mângâietor sau Paraclet s-a tradus prin advocatus: cel care este chemat lângă. Avocații sunt și ei un fel de ‘mângâietori’. De ce sunt ‘mângâietori’? Pentru că încearcă să ajute și să stea alături de cel care are o problemă sau o suferință. La fel este Duhul Sfânt: El este Cel care vrea să ne fie alături neîncetat în orice problemă a vieții noastre și de aceea îl numim Mângâietor.

Cei care au aflat bucuria deplină a ‘mângâierii Sfântului Duh’ sunt sfinții lui Dumnezeu de la o margine până la cealaltă a pământului, pentru ale căror rugăciuni Doamne Iisuse Hristoase miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. (Articol publicat în Lumina de Duminică din 10 iunie 2012, semnat de pr. conf. dr. Daniel Benga)

Comentarii Facebook


Știri recente