La Mănăstirea Radu-Vodă din București, în sâmbăta lui Lazăr, la 12 aprilie 2014, începând cu ora 14:00, a fost săvârșită Slujba Vecerniei Sărbătorii Floriilor, în prezența a numeroși credincioși și a preoților din toate Protopopiatele Arhiepiscopiei Bucureștilor.
Slujba a fost oficiată de Preacuviosul Părinte Nectarie, starețul mănăstirii Radu Vodă, împreună cu un sobor de preoți și diaconi, dintre care menționăm: Precuviosul Părinte Policarp, Directorul Bibliotecii Sfântului Sinod, Preacuviosul părinte Vicențiu Oboroceanu, Stareț al mănăstirii Antim și Preacuviosul părinte Clement Haralam.
După oficierea Slujbei Vecerniei au fost sfințite stâlpările care au fost împărțite credincioșilor. Rugăciunea de sfințire a stâlpărilor a fost rostită de către Preasfințitul Părinte Varsanufie Prahoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor.
Apoi, a debutat Procesiunea de Florii din Capitală.
***
Mănăstirea Radu Vodă cu hramurile Sfânta Treime și Sfântul Ierarh Nectarie al Eghinei, a fost ctitorită de voievodul Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577) și doamna sa, Ecaterina, pentru a mulțumi lui Dumnezeu că i-a dăruit victoria în lupta pe care a dat-o pe aceste locuri împotriva lui Vintilă-Vornicul și Dumbravă-Vornicul. Vodă a ridicat-o cu gândul de a fi Mitropolia Capitalei.
La vremea întemeierii, purta numele Sfânta Troiță. În frământările acelor vremuri, sfântul așezământ cade, în 1595, în mâinile turcilor, după cum aflăm de pe site-ul manastirearaduvoda.ro. După victoria lui Mihai Viteazul la Călugăreni, vestitul Sinan Pașa, dușmanul lui Mihai, o fortifică cu palisade, cu valuri de pământ și cu bastioane. Tot orașul este, de asemenea, întărit de turci. Degeaba însă: după victoria marelui voievod din octombrie 1595, de la Târgoviște, Sinan e silit să se retragă din fața armatelor biruitoare ale creștinilor. Nu înainte însă de a distruge toate fortificațiile pe care el însuși le ridicase și de a dărâma până în temelie Mânăstirea Sfintei Troițe.
Vremurile erau cumplite: orașul era jefuit și distrus când de turci, când de propriile armate ale voievozilor creștini, când de tătari. Incendiile și jafurile se țineau lanț. Călugării abandonează Sfânta Troiță și se refugiază la Mânăstirea Mihai-Vodă. Timp de câteva decenii, frământările și desele schimbări ale domnitorilor pe tronul Țării Românești nu le-au lăsat acestora răgazul necesar pentru refacerea marii mănăstiri.
Abia în 1614, voievodul Radu Mihnea (1601-1602, 1611-1616, 1620-1623) începe reconstrucția, păstrând planurile și elevația edificiului de origine. Biserica este cunoscută de atunci sub numele ctitorului. Fiul și urmașul său la domnie, Alexandru Coconul (1623-1627) se îngrijește de zugrăvirea bisericii. În vremurile domniilor fanariote, marea mânăstire Radu-Vodă, una dintre cele mai bogate din București, este cârmuită de egumeni greci, buni negustori dar jalnici administratori ai construcțiilor mânăstirești; multă vreme, mânăstirea acumulează bogății, moșii, vii, case și prăvălii în București, dar posesia acestor mari averi nu se oglindește în îmbunătățirile aduse clădirilor.
Planul și formele arhitectonice ale bisericii Radu-Vodă sunt inspirate din cele ale bisericii episcopale de la Curtea de Argeș, cu diferența că materialul de construcție întrebuințat nu este piatra, ci cărămida. Planul este triconc, cu turlă pe naos, cu un pronaos lărgit, acoperit cu trei turle dintre care cea principală se sprijină pe douăsprezece coloane, simbolizând pe cei doisprezece apostoli, ca și la modelul de la Curtea de Argeș.
Fațadele, împărțite în două registre de înălțime inegală printr-un brâu, au o decorație simplă, constând din firide cu arhivolte intrânde, care ritmează plăcut suprafețele tencuite cu alb. Înfățișarea actuală a bisericii este datorată ultimei restaurări, condusă de arhitectul Ștefan Balș între anii 1967-1974 (după care biserica a fost repictată).
Restaurarea a adus edificiul la formele sale arhitectonice inițiale întrucât ruinându-se partea superioară a bisericii, aceasta fusese reconstruită către mijlocul secolului al XIX-lea în stilul neogotic la modă în acea epocă. Tot atunci i-a fost adăugat și pridvorul, care se păstrează și astăzi. În interior sunt demne de văzut frumosul iconostas de expresie barocă și pietrele de mormânt din pronaos: una dintre cele mai vechi este cea a lui Vlad Voievod, fiul lui Mihnea Turcitul, mort la sfârșitul secolului al XVI-lea.
Mormântul ctitorului se găsește pe dreapta, în nișa dintre pronaos și naos. Pe piatra așezată de fiul său, o lungă inscripție amintește domniile glorioase ale „celuia ce au fost binecinstit și de Hristos iubit Domn creștin Radu Voevod ce au fost Domnu Țării Românești și Moldovei și multe războaie au biruit și iar au venit de la cinstita Poartă ș-au fost al doilea rându Domnul Țării Românești și și-au lăsat steagul fiului său ce e mai sus scris și iar s-au dus de-au fost Domn Țării Moldovei; și acolo s-au pristăvit întru cetatea Hârlău în luna Ghenarie 13 zile și cu mare cinste i-au adus trupul dumnealui și l-au îngropat în luna lui Februarie în 5 zile duminică. Aicea zac oasele dumnealui. Dumnezeu să-l iarte în Împărăția Cerului adevărat; ani 7134” (1626).
La miază-noapte de biserică se păstrează turnul-clopotniță, ultimul vestigiu al puternicei incinte mânăstirești de altădată. Vremurile nu l-au cruțat (deasupra intrării dinspre sud o inscripție amintește că după marele cutremur din 1802 era într-o stare „vrednică de plâns”), dar refacerile i-au respectat înfățișarea, astfel încât felul în care arată astăzi este poate destul de apropiat de cel în care arăta în secolul al XVI-lea, când a fost construit de voievodul Alexandru al II-lea Mircea. Chiliile mănăstirii ce se ridică pe colină, la sud de biserică, datează din 1893 și au fost construite prin grija lui Ion Scorțeanu și a surorii sale Maria Șchiopescu, ca Internat Teologic.
Foto: George Ioniță
