Era nevoie de preoți care să aline și să învețe. Așa a fost transferat ieromonahul Nicodim de la schitul său, la parohia Schitu Frumoasa, din județul Bacău. Nu a stat foarte mult în această parohie, dar în doar trei ani a liturghisit, a cununat, a botezat și, mai presus de toate, a învățat poporul. Până astăzi, sătenii povestesc despre părintele care venea la ora 4.00 dimineața la Biserică, despre părintele care a închis toate cârciumile din sat, preotul care a pus pentru prima dată în scenă în viața acestui sat piese de teatru cu subiect religios. Atât de mult a schimbat întreaga comunitate, încât judecătorii de la Scorțeni, acolo unde era „reședința de plasă”, se întrebau dacă „nu cumva satul Schitu Frumoasa a dispărut printr-o minune”, căci nimeni de acolo nu mai venea la dreptatea judecății.
Undeva, pe valea Tazlăului, pierdut printre munții Tarcăului, acolo unde se învecinează județele Neamț și Bacău, satul Schitu Frumoasa păstrează în istorie o notă aparte – evlavia liturgică. Ceva se întâmplă în acest sat. Pe schiteni îi găsești la liturghiile de la toate hramurile din satele vecine, deși la ei nu prea vine nimeni. Este până astăzi o vorbă în satul bunicii mele – „în ziua de hram trebuie să mergem mai devreme la biserică, să nu ne facă schitenii de rușine”. Cu bățul în mână, cu desaga în spate, pe jos, cu căruța și mai rar cu mașina, locuitorii din Schitu Frumoasa înfruntau un munte, ca să fie la hram de Sfântul Ilie la Bolătău, un sat vecin. Așa i-am cunoscut. Și, de multe ori m-am întrebat: ce îi face pe acești oameni să fie cu atâta râvnă pentru cele sfinte?
Răsfoind cărți, întrebând în dreapta și-n stânga, am aflat că au avut un OM, un PREOT care le-a fost și le este în continuare lumină – protosinghelul Nicodim Măndiță.
Monah de vocație și slujitor de parohie
Dumnezeieștii părinți ne-au lăsat moștenire, arc peste timp, ideea că importantă este pentru veșnicie dâra de lumină pe care am lăsat-o în urma noastră. O lumină izvorâtă din candela sufletului nostru, din bunătatea pe care am răspândit-o în jur. Când pe un anume om și după 40 de ani o comunitate îl are viu în conștiința liturgică, lumina vieții presărată în istorie devine o certitudine. Un astfel de om a fost părintele Nicodim Măndiță, cunoscut celor mai mulți dintre noi prin cărțile sale reeditate după anul 1990. Însă, dincolo de un nume de pe o carte, avem de-a face cu o viață închinată învățăturii creștine.
Născut departe de Moldova, la Bunești, comuna Zărnești, județul Argeș, tânărul Nicolae a fost fecior de plugar, trecut de tânăr prin greutățile vieții. Experiența care i-a marcat viața a fost participarea pe frontul celui de-al doilea război mondial, așa cum avea să mărturisească mai târziu în unul dintre rechizitoriile securității. Din timpul copilăriei a fost atras de misterul cărților. Deși era fiul unei familii nevoiașe, povestea că venea până la București: „măcar să văd cărțile în vitrină”. Poate în aceste drumuri a cunoscut pe starețul Simeon, de la schitul Darvari, acolo unde inima a început a bate pentru mănăstire.
Dar, nu a făcut pasul cel mare încă de la început. La vârsta de 31 de ani, Nicolae devine monahul Nicodim la mănăstirea băcăuană Măgura. În scurt timp a primit și marele dar al preoției, într-un context în care Moldova încă suferea de pe urma rănilor războiului. Era nevoie de preoți care să aline și să învețe. Așa a fost transferat ieromonahul Nicodim de la schitul său, la parohia Schitu Frumoasa din județul Bacău. Nu a stat foarte mult în această parohie, dar în doar trei ani a liturghisit, a cununat, a botezat și, mai presus de toate, a învățat poporul. Până astăzi, sătenii povestesc despre părintele care venea la ora 4.00 dimineața la Biserică, despre părintele care a închis toate cârciumile din sat, preotul care a pus pentru prima dată în scenă în viața acestui sat piese de teatru cu subiect religios. Atât de mult a schimbat întreaga comunitate, încât judecătorii de la Scorțeni, acolo unde era „reședința de plasă”, se întrebau dacă „nu cumva satul Schitu Frumoasa a dispărut printr-o minune”, căci nimeni de acolo nu mai venea la dreptatea judecății.
Cununia să fie sărbătoare a Bisericii și a satului
Proaspăt venit în sat, părintele a observat că foarte mulți trăiau fără a se cununa. Motivul – erau prea săraci ca să poată face o nuntă „ca la carte”, cu lăutari, multă băutură și mâncare. I-a convins în scurt timp că Dumnezeu binecuvântează dragostea lor și fără cele menționate. I-a învățat că nunta nu este altceva decât taina Sfintei Cununii, la care trebuie să participe toată comunitatea.
Bătrânii povestesc și astăzi despre nunțile părinților lor: doar Duminica, la Liturghie, „nu două într-o Duminică, fără muzică și jocuri, veneau oamenii din sate îndepărtate ca să vadă minunea, ceea ce nu au văzut niciodată – nuntă fără lăutari. Părintele, în capul mesei. Și au început să se facă și în alte sate ca la noi”, își amintește Dumitru Scorțanu, din Schitu Frumoasa.
La Schitu Frumoasa a primit părintele Nicodim „darul scrierii cărților”
Rănile războiului și noile provocării ale „lumii noi” se făceau simțite în satele sărace ale Moldovei. Sectele pe de o parte și provocările modernismului, pe cealaltă. În acest context, părintele Nicodim a intuit nevoia imperioasă a cărții duhovnicești, mai mult decât a celei profund teologice. Departe de oraș, cu mijloace insuficiente, preot fiind la Schitu Frumoasa, părintele Nicodim a scos primă cărțulie – pentru nu era tocmai o carte – „Epistola Sfintei Dumnici”, urmând „Sus, sus este mântuirea”, „Lupta împotriva lui Satan”, „Creștini ori păgâni”, toate tipărite în librăria „V. Ionescu” din Piatra Neamț. Amintirea colectivă a satului povestește despre „părintele care aducea cărți cu căruța plină de la Piatră”. Le împărțea de cele mai multe ori gratis, ori dădea premii școlarilor. Satul păstrează chiar și o întâmplare legată de cărțile părintelui: „Trecând cu obișnuință prin librăria din Piatră, a văzut vitrina plină. Așa-i că nu prea se cumpără cărțile mele? V. Ionescu a stat un pic pe gânduri. Cuvioase, am greșit. Îmi recunosc greșeala!, povestind apoi că, de fapt, a îndrăznit fără a avea voie, de o a retipări de trei ori. Aveți libertatea să o retipăriți în mii și mii de exemplare, cu condiția să nu schimbați textul!”.
Au urmat peste 150 de titluri cu caracter duhovnicesc și moralizator, strânse mai târziu în colecția Biblioteca Ortodoxiei. Așa cum se poate observa până astăzi, nu sunt scrieri neapărat teologice, răzbătând din ele râvna pentru cele sfinte și pentru buna rânduială în viața creștinului.
Plecarea părintelui Nicodim – o amintire vie
„Într-o dimineață, mai înainte de răsăritul soarelui, pe la sfârșitul lunii iulie a anului 1924, părintele Nicodim era în biserică și după Liturghie a făcut rugăciunea de călătorie. Pleca duhovnic la mănăstirea Giurgeni de lângă Roman. Lăsa parohia în mâinile unui tânăr preot. Tot cei din sat au ieșit ca să-l însoțească pe păstorul lor cel scump și drag. În sat nu mai era nimeni, ca la evacuare. Bătrâni, tineri, copii, toți cu obrajii plânși mergeau după părintele. Unul după altul. Nici când a fost mobilizarea că trece prin satul nostru frontul nu a fost atâta jale. Din loc în loc, mai făcea părintele câte un popas și zicea câte o ectenie. Până în buza dealului l-am dus cu toții, iar acolo ne-a rugat să ne întoarcem că avem preot tânăr, legiuit, pe care să-l iubim așa cum am făcut cu el”, își amintește Gheorghe Ionescu în cartea Viața și activitatea Protosinghelului Nicodim Măndiță.
Viața l-a purtat prin mai multe locuri. Mănăstiri, parohii, ani de pușcărie comunistă, sfârșitul vieții pământești găsindu-l duhovnic al maicilor de la Agapia. La Agapia, adică peste câțiva munți de Schitu Frumoasa.
Chip de păstor. Un om ce a schimbat o întreagă comunitate. De ce? Pentru că până astăzi, după mai mult de jumătate de secol, schitenii sunt primii la biserică, așa cum i-a învățat părintele Nicodim!
(Articol preluat de pe site-ul doxologia.ro)
