Ceea ce desemnăm sub numele de isihasm nu poate fi separat în realitate de învățătura despre rugăciune, luată în considerare sub aspectul ei cel mai general, așa cum este transmisă în Biserica ortodoxă. Și nu este posibil să vorbești despre rugăciune izolând-o de ansamblul vieții duhovnicești. În Biserica Ortodoxă, unirea cu Dumnezeu este văzută ca o adevărată îndumnezeire, pe care mistica o exprimă prin metafore care sugerează o reală întrepătrundere a divinului cu umanul; metafore asemenea celei a fierului înroșit în foc, a fierului care rămâne fier și care, în același timp, dobândește proprietățile, lumina și căldura focului. Sau o altă metaforă, cea a cărbunelui aprins ori a cristalului luminat de razele soarelui.
Iată cum se exprimă asupra acestei teme Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), unul dintre Părinții care au expus cel mai exact și profund învățătura unirii cu Dumnezeu: „Omul îndumnezeit nu-și mai pune nădejdea în el; el este precum aerul, în întregime cuprins de foc†¦ Este ceea ce Mântuitorul a spus Tatălui, împlinind în El Însuși tipul, modelul, chipul după care trebuie să fim noi. Nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești (Mt. 26, 39). Și, după El, Sfântul Pavel spune, ca și cum s-ar nega pe sine însuși și nu ar mai ști dacă mai are o viață a lui: Dacă mai trăiesc, nu eu trăiesc, ci Hristos trăiește în mine (Gal. 2, 20). Astfel, în toate lucrurile nu mai există decât o sin-gură și aceeași energie comună lui Dumnezeu și celor care sunt vrednici de Dumnezeu sau, mai degrabă, această energie este doar cea a lui Dumnezeu, de vreme ce El, în întregime, îi umple de har pe cei vrednici de aceasta, după cum e potrivit cu bunătatea Sa”.
Întrebarea care se pune este în ce mod se realizează unirea cu Dumnezeu? Prin ce mijloace? Aici ne aflăm în fața unei antinomii. Omul va atinge unirea cu Dumnezeu odată printr-o depășire de sine, printr-un extaz (termenul trebuie luat nu în sensul unei experiențe psihologice, ci în sensul etimologic, care se referă la o ieșire din sine) și, pe de altă parte, printr-o enstază, o reintrare în sine-însuși. Acestea sunt cele două aspecte antinomice, dar pe care trebuie să le menținem împreu-nă.
Mai întâi omul este necesar să iasă din sine însuși. Într-adevăr, un principiu fundamental, enunțat de întreaga tradiție creștină, este că Dumnezeu, în transcendența Sa, nu poate fi atins în mod real nici de simțurile noastre, nici de mintea noastră, care analizează, compară, raționează.
Curăția, criteriul apropierii de Dumnezeu
Rațiunea noastră poate, desigur, să ajungă la o oarecare cunoștință despre Dumnezeu, dar aceasta este asemenea unui desen care reprezintă un izvor; el poate surprinde destul de bine realitatea, dar nu va potoli niciodată setea. Doar ceea ce Sfinții Părinți numesc „simțirea divinului” poate să-L sesizeze pe Dumnezeu.
Iată ce scrie pe această temă Sfântul Grigorie Palama: „Oamenii nu se pot uni cu dumnezeiasca și de necuprins lumină dacă nu se curățesc prin împlinirea poruncilor și dacă nu se ostenesc în rugăciune pentru a primi puterea supranaturală a contemplației. Cum vom numi această putere care nu depinde de noi, nici de simțurile noastre, nici de rațiunea noastră? Este vorba de o simțire înțelegătoare și dumnezeiască.” Iar într-un alt pasaj, citându-l pe Dionisie Areopagitul, același sfânt spune: „Capacitățile intelectuale și simțurile devin inutile când sufletul, deiform, se predă razelor luminii inaccesibile, într-o unire necunoscută, într-un elan orb†¦.”
Aceasta înseamnă că ne aflăm în deplină „necunoaștere” când Îl atingem pe Dumnezeu; noi suntem atunci ca orbi în raport cu facultățile noastre naturale. Iar Sfântul Grigorie adaugă: „Cred că a noastră credință este într-o anumită măsură o vedere prin care inima depășește orice simțire și orice raționament, căci ea transcende toate capacitățile sufletului nostru.”
Întoarcerea la sine însuși
Remarca este extrem de interesantă pentru că ea stabilește o continuitate între credința simplă, adică adeziunea la Dumnezeu, faptul de a crede pur și simplu ceea ce ne spune Dumnezeu și contemplație. Citim în Evanghelie: Nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu, ci numai Fiul, Acesta L-a făcut cunoscut. Aderând la Cuvântul lui Dumnezeu, dincolo de tot ceea ce putem înțelege, simți și percepe, noi primim o cunoaștere reală a lui Dumnezeu. Credința, aceea simplă, adeziunea la cuvântul lui Dumnezeu, răspunzând unei chemări profund înscrise în inima noastră de Duhul Sfânt, ne permite deja să depășim nivelul simțurilor și al rațiunii.
„Există așadar o vedere și o înțelegere a inimii care depășesc orice activitate intelectuală. Prin credință noi deja am depășit rațiunea†¦”, spune Sfântul Grigorie Palama.
Pentru a ajunge la Dumnezeu, omul trebuie așadar să iasă din sine însuși în sensul că trebuie să renunțe la a se sluji de simțurile și rațiunea sa, „să se lepede de toate luminile pe care le poate dobândi prin sine”, pentru a nu lăsa să fie luminat decât de Cuvântul lui Dumnezeu și de flacăra interioară a Duhului Sfânt.
Dar, în mod paradoxal, această ieșire din sine însuși coincide cu o întoarcere la sine, cum scrie și Sfântul Vasile cel Mare: „Spiritul care nu este risipit printre lucrurile exterioare, nici împrăștiat în lume prin simțuri, revine către el însuși și urcă prin el însuși la gândirea lui Dumnezeu. Acolo, strălucind și luminând din cauza frumuseții divine, găsește uitarea propriei sale firi.”
Acest text al Sfântului Vasile face într-un fel sinteza celor două aspecte, de vreme ce omul re-intrând în sine însuși, se depășește pe el. Și aceasta pentru că ceea ce află în sine este chiar prezența lui Dumnezeu, a harului dumnezeiesc, care îl transfigurează interior în măsura în care îl primește și îl smulge din sine însuși, din limitele propriei firi.
„Găsește-ți o mamă ca să devii fiu”
Pe această cale a unirii cu Dumnezeu, preponderentă este rugăciunea, fiindcă omul nu poate face nimic fără harul lui Dumnezeu. Omul nu poate să se apropie de Dumnezeu și să se unească cu El prin propriile sale forțe, folosindu-se de capacitățile lui. E nevoie ca Dumnezeu să-i dea Duhul Său pentru a trezi în inima lui credința și pentru a-l întări în lupta duhovnicească. În Povestirile unui pelerin rus găsim scris: „Apostolul Pavel vorbește astfel despre rugăciune: Vă îndemn deci fraților, ca, mai înainte de toate, să faceți cereri și rugăciuni†¦ (I Tim. 2, 1).”
Multe fapte sunt cerute creștinului, dar rugăciunea este deasupra tuturor celorlalte, căci fără ea, nimic bun nu se poate săvârși. Fără rugăciune permanentă nu putem găsi calea care ne conduce la Domnul, nu putem cunoaște adevărul, răstigni trupul cu patimile și cu poftele lui, nu vom primi lumina lui Hristos și nu ne vom uni cu El, mântuindu-ne.
Perfecțiunea și corectitudinea rugăciunii nu depind de noi, pentru că zice Sfântul Apostol Pavel: Noi nu știm să ne rugăm cum trebuie (Rom. 8, 26). Doar perseverența în rugăciune ne-a fost lăsată în puterea noastră ca mijloc de atingere a curăției rugăciunii, care este maica oricărui bine duhovni-cesc.
„Găsește-ți o mamă ca să devii fiu”, spune Sfântul Isaac Sirul, învățând că trebuie să dobândești mai întâi rugăciunea pentru a putea pune mai apoi în practică toate virtuțile.
Mult mai aproape de noi putem cita pe unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești din Athos, părintele Iosif Isihastul, a cărui descendență spirituală animă astăzi întreaga comunitate athonită.
Ucenicul său, părintele Efrem Filoteitul, povestește cu privire la aceasta:
„Venerabilul meu bătrân, părintele Iosif, a spus adesea nevredniciei mele: Dacă Dumnezeu încredințează în mâinile tale oarecare suflete, învață-le un singur lucru: rugăciunea. Ea îi va învăța la rândul ei restul și îi va sfinți. Rugăciunea la care făcea referire bătrânul meu sfânt era rugăciunea neîntreruptă și meditativă, rugăciunea lui Iisus, pe care el o spusese întreaga viață, de când o descoperise.
El era atât de profund absorbit de ea, încât putea să se lipsească de mâncare. De rugăciune însă, nu.”
Aceasta, bineînțeles, nu exclude întreg restul activității spirituale. Rugăciunea nu este singura activitate, dar ea este cea mai importantă. Pentru că în rugăciune se va realiza unirea cu Dumnezeu. (Traducere și adaptare de Augustin Păunoiu după L’union à Dieu et la prière, Père Placide Deseille, La revue Buisson Ardent, nr. 8) (Articol publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 14 aprilie 2013)
