Acum aproape un deceniu, la editura bucureșteană Scriptorium și sub egida Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” din Iași, apărea un volum de documente îngrijit de cercetătorul ieșean Dorin Dobrincu, cu titlul „Proba infernului. Personalul de cult în sistemul carceral din România potrivit documentelor Securității, 1959-1962”, 155 p. Demersul a fost bine-venit, deoarece consta în publicarea a trei documente, sub formă de tabele, ce conțin numele clericilor, de toate confesiunile, prezente în evidențele sistemului carceral românesc din perioada menționată. Cele trei documente au fost întocmite de Serviciul „C” de evidență al Ministerului Afacerilor Interne, în perioada martie 1960 – septembrie 1962, ultimul fiind datat de către editor. Tabelele au fost întocmite după un îndrumător, care prevedea: numele și prenumele, datele de identificare complete, confesiunea, data și motivul arestării, menționarea instanței și a pedepsei, infracțiunea și, eventual, apartenența politică. Un exemplu ar fi: „Graur Enache, născut la 20 martie 1909, în com. Stăurani, fiul lui Ion și Safta, fost PNȚ, cu ultimul domiciliu în Focșani-Bârlad, preot ortodox; a fost arestat la 29 aprilie 1949, pentru participare în organizație subversivă. Prin sentința 663/14 august 1950 a Tribunalului Militar Galați a fost condamnat la 16 ani muncă silnică” (p. 3). Desigur, astfel de informații ne oferă câteva repere din suferința preotului menționat. Însă demersul de editare a documentelor menționate mai sus suferă de unele neajunsuri, de o elementară abordare critică. Este vorba de verificarea informațiilor oferite de aceste documente, mai ales în cazurile unor clerici marcanți, în dicționarele clericilor editate în anii â90 și la care editorul chiar face referire, precum „Biserica întemnițată. România, 1944-1989”, publicată de un grup de cercetători de la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (nota 20, p. XII). Numai dacă am lua exemplul preotului de mai sus am putea vedea că Enache Graur s-a născut în localitatea Străoane, jud. Vrancea. Un alt exemplu este al preotului martir Florea Mureșan, care la p. 20 este enunțat „Florian Mureșan”, sau al călugărului Roman Braga, membru al Rugului Aprins, care figurează cu numele de „Blaga” (p. 22). Nu mai vorbim de informația potrivit căreia „Gurău Vasilica Veronica” figurează ca „stareță de mănăstire ortodoxă în mănăstirea Țigănești” (p. 47 și 128), când se știe că aceasta a fost stareța Mănăstirii Vladimirești, din jud. Galați. Erori de acest gen întâlnim și la clericii de alte confesiuni. De pildă, la p. 26 figurează „Rafael Haeg”, când numele corect este Rafael Haag. Sau confesiunea este menționată greșit sau incomplet, așa cum este cazul la Menghes Heronim, care figurează cu apartenența greco-catolică (p. 26), când de fapt a fost unul dintre ordinarii substituti romano-catolici de București din anii â50. Iar eroarea se repetă la indicele onomastic (p. 130).
Din nefericire, erorile sunt numeroase și nu le putem puncta în articolul de față. De asemenea, în demersul cercetătorului Dobrincu identificăm o tendință de subiectivism în prezentarea situației Bisericii Ortodoxe Române sub persecuția comunistă. Încă din introducerea de la volum, editorul face afirmația: „Biserica Unită cu Roma a fost singura confesiune majoră care a sfidat deschis comunismul la începuturile sale, dar și prețul a fost foarte mare”, eludând astfel situația Bisericii Ortodoxe Române din perioada menționată. Apoi, fără să verifice informația, susține că „Ioan Enăchescu, fost mitropolit al Basarabiei” ar fi fost înlăturat, iar „potrivit unor date mort în detenție” (p. XIII). Evident că este vorba de ierarhul Efrem Enăchescu, care în calitate de „fost mitropolit” nu mai ocupa nici o funcție administrativ-bisericească, deci nu putea fi înlăturat. Cât în privința surselor, care să ajute la luminarea trecutului carceral al personalului de cult, editorul nu face nici o referire la dosarele din fosta arhivă penală a Securității, care în acea vreme se afla depozitată la Tribunalele Militare teritoriale și putea fi accesibilă prin CNSAS.
Poate că mai util ar fi fost ca editorul să fi realizat o prezentare a etapelor represive operate de autoritățile comuniste în rândurile clericilor, contextul politic, motivații, culpe invocate de Securitate și justiția comunistă, legislație, astfel încât cei interesați să aibă în față un tablou al problemei.
În concluzie, volumul editat de Dorin Dobrincu, cu toate carențele de care suferă, reprezintă un pas important în cunoașterea sistemului carceral din România comunistă. Pentru utilizare necesită o atenție deosebită prin verificarea informațiilor cu alte surse, precum dicționarele clericilor întemnițați, foile matricole editate de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și mai ales dosarele din fosta arhivă penală a Securității. (Articol realizat de Adrian Nicolae Petcu și pilicat în „Ziarul Lumina” din data de 8 aprilie 2013)
