Pelerinajul în Sfântul Munte Athos este întotdeauna o experiență inedită și un prilej de bucurie duhovnicească. De data aceasta am pornit la drum cu gândul de a ajunge pe vârful Athon, la 2033 de metri deasupra mării.
Pelerinajul începe ca întotdeauna la Ouranopoli, odată cu primirea diamonitirion-ului și pașii grăbiți spre vasul ce ne va duce în Sfântul Munte.
Urcați pe feribot, pelerinii își găsesc diferite preocupări, unii fotografiază peisajele apărute în cale, alții hrănesc pescărușii ce zboară pe deasupra vasului, unii discută între ei, iar alții pur și simplu stau și admiră ceea ce se întâmplă în jur.
Încep să se vadă primele mănăstiri de pe țărmul vestic al Sfântului Munte. Toți își îndreaptă privirea spre ele, iar cei care le-au mai vizitat împărtășesc experiențele trăite.
Prima noastră seară în Athos o petrecem la Schitul Sfânta Ana. Coborâm din feribot la arsanaua schitului, apoi cu rucsacii în spate pornim grăbiți spre lăcașul aflat la 300 de metri deasupra mării. Mergem să ne închinăm în biserică, apoi ne lăsăm bagajele la arhondaric și plecăm într-o drumeție spre chilia Sfântului Iosif Isihastul.
Seara ne bucurăm de apusul de soare văzut de la Schitul Sfânta Ana și ne facem planuri pentru urcarea spre Vârful Athon.
Dimineața participăm la Sfânta Liturghie apoi plecăm pe poteca ce duce spre crucea aflată la 800 de metri altitudine și de acolo mai departe spre Panaghia și vârful Athonului.
Drumul este solicitant, dar fără dificulăți majore, iar peisajul te cucerește la fiecare pas. După 4-5 ore de mers, rucsacii apasă tot mai greu pe umerii noștri. Oboseala își face simțită prezența, dar, din fericire, ajungem la refugiul de la Panaghia, unde un monah ne întâmpină cu un zâmbet larg și ne invită la o cană de ceai. Vremea la 1500 de metri deasupra mării, unde se află refugiul, este rece, vântul suflă puternic, iar ceața învăluie misterios vârful muntelui.
Așteptăm vreo două ore ca să se risipească ceața, dar vremea continuă să fie mohorâtă. Ne hotărâm să lăsam bagajul la Panaghia, unde vom înopta, și să ne continuăm ascensiunea spre vârf, înainte ca vremea să se strice și mai rău.
Cele două ore de odihnă și lipsa rucsacilor din spate ne ajută să mergem vioi pe cărarea ce șerpuiește spre vârf. După aproximativ o oră și 30 de minute ajungem în vârful învăluit în ceață. Inițial suntem puțin triști că nu putem vedea întreaga peninsulă din cauza ceții. Tristețea ne este alungată însă de un sentiment de liniște, iar ceața creează impresia că ne aflăm suspendați undeva deasupra pământului. Ne-am bucurat vreo 45 de minute de această stare, însă vântul puternic ne îndeamnă să coborâm spre Panaghia acum cât încă o putem face în siguranță.
Ajunși la Panaghia mâncăm niște batoane proteice (ne-am gândit că sunt ușor de cărat și hrănitoare), apoi încercăm să ne găsim o procupare până la ora de culcare. Afară nu putem sta, vântul suflă tăios, aerul este umed și rece. Câțiva pelerini care urcaseră vărful înaintea noastră deja dormeau în timp ce noi schimbăm câteva vorbe cu monahul care se îngrijea de refugiu. Discutăm despre drumul spre Schitul Prodromu și hotărâm să plecăm odată cu ivirea zorilor dacă vremea este la fel.
Speram ca a doua zi dimineață să fie senin și să urcăm încă odată pe Athon, nu a fost să fie.
În cea de a treia zi pornim spre Schitul Prodromu. Coborârea nu este așa de obositoare dar bolovanii și pietrele o fac destul de solicitantă pentru închieturi și tălpi.
După vreo două ore de mers, un indicator ne arată că înainte este drumul spre Schitul Prodromul iar cărarea ce coboară la dreapta merge spre peștera Sfântului Nil Athonitul. Ne gândim că este încă devreme și avem timp pentru un ocol la peștera sfântului.
Pășim pe cărarea ce coboară în dreapta iar după vreo 30 de minute de mers pe drumul abrupt începem să ne întrebăm dacă mai este mult până la peșteră. Ideea că trebuie să urcăm înapoi pe această cărare a făcut să ne piară entuziasmul.
După o oră de când părăsisem cărarea principală zărim chiliile monahilor ce viețuiesc în apropierea peșterii. Ajunși la chilie un monah bătrân cu o față senină ne întâmpină, primim binecuvântare și indicații să ajungem la peștera Sfântului Nil, care se găsește la vreo 200 de metri mai jos.
Lăsăm rucsacii aici și pornim spre peșteră. Priveliștea ne tăia răsuflarea, în sus vârful Athonului se pierdea în nori, iar jos albastrul nesfârșit al mării. Ne închinăm în peștera Sfântului Nil și ne îmtoarcem la chilie unde suntem așteptați cu un castron cu cireșe dulci, apă rece și un păhărel de ouzo.
Aflăm cu mare bucurie că nu trebuie să urcăm pe drumul pe care am venit, de aici există o altă cărare ce merge direct spre Schitul Prodromu.
Pornim iar pe drumul plini de bolovani, suspendat la câteva sute de metri deasupra mării. Soarele puternic ne arde, iar arbuștii pitici nu ne țin umbră. Durează ceva timp până intrăm din nou în pădure. Ne era sete, apa din sticlă se terminase, iar tălpile ne dureau îngrozitor.
Pauzele de odihnă au început să fie mai dese, iar după aproximativ două ore zărim în depărtare schitul românesc. Am mai avut 45 de minute de mers până să intrăm pe poarta schitului unde suntem întâmpinați bucuroși cu apă rece, rahat şi tradiţionalul păhărel cu ouzo.
După ce ne odihnim puțin, participăm la slujbă, mergem la masă și apoi pornim în drumeție până la peștera Sfântului Atanasie Athonitul, aflată nu departe de schitul românesc.
Urmează o noapte petrecută la Prodromu, cu puțin somn, participarea la Sfânta Liturghie, apoi, dimineața, drumul cu microbuzul până la Mănăstirea Sfântul Pantelimon de unde urmează să luăm o barcă rapidă ce ne va duce înapoi la Ouranopoli.
Deși suntem doar de trei zile în Sfântul Munte, timpul parcă a încetat să existe și am gustat un strop de veșnicie. Pe vas un pelerin trage concluzia „am venit în vizită, dar parcă plecăm de acasă”.
Foto credit: Basilica.ro/ Mircea Florescu
