CUVNT TEOLOGIC al Părintelui Dumitru Stăniloae:
Duminica a treia după Paști (a Mironosițelor)
(†¦) Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, Hristos a îndumnezeit trupul (Său) încă în cursul vieții pământești, umplându-l de putere și prin eforturile Lui de a Se menține curat. În timpul morții trupul nu s-a putut goli de această îndumnezeire. E o învățătură a Bisericii că dumnezeirea nu s-a despărțit nici în timpul morții, nici de sufletul Lui, nici de trupul Lui. Învierea lui Hristos nu a fost deci numai rezultatul unui decret al Tatălui, ci a fost pregătită și de această unire a umanității Lui cu dumnezeirea, prin Ipostasul Lui dumnezeiesc care purta și natura omenească1.
Ca atare, trupul înviat al lui Hristos nu e numai un gaj dat nouă de Tatăl, că și noi vom învia, ci este și un izvor de viață dumnezeiască pentru noi în viața pământească, un izvor de putere și de curăție. E un izvor de putere, de pnevmatizare, pentru a ne menține și a spori și noi în curăție și în pnevmatizarea care duce la înviere. De această pnevmatizare ține progresul într-o transparență care, fiind o continuă personalizare și întărire a persoanei noastre, e în același timp o întărire a comuniunii între noi și Dumnezeu și între noi.
Încă de la aparițiile Sale, Hristos iradiază din trupul Lui această putere și slavă, sau Se face cunoscut într-o asemenea transparență luminoasă, care de cele mai multe ori covârșește trupul și numai când voiește îl face vizibil, dar și atunci, străluminat de puterea impunătoare a Sa ca persoană. Despre efectul acestui trup înviat al lui Hristos asupra noastră vorbesc toți Sfinții Părinți și cântările Bisericii Ortodoxe. „A înviat Hristos, să ne curățim simțirile”, se spune într-o cântare bisericească. Sfântul Chiril din Alexandria zice: „Căci a înviat Hristos, călcând moartea, ca și pe noi să ne izbăvească de stricăciune și, oprind tânguirea din pricina ei, să ne încredințeze să strigăm plini de bucurie: «Ai întors plânsul meu în bucurie, ai rupt sacul meu și m-ai îmbrăcat în veselie» (Ps. 29, 12)”2.
Că Hristos n-a fost înviat ca un obiect dintr-o moarte care L-ar fi redus la totală neputință, o arată Sfinții Părinți și din faptul că El Și-a manifestat puterea încă mai înainte de învierea cu trupul, în sfărâmarea porților iadului și în eliberarea de acolo a celor care au nădăjduit mai înainte de venirea Lui. El învinge iadul cu sufletul Său omenesc, dar unit cu dumnezeirea. Din această cauză El este primul suflet care nu poate fi reținut în iad, ci scapă de el, și prin iradierea puterii Lui dumnezeiești eliberează din iad și sufletele celor care au crezut mai înainte în făgăduințele despre venirea Lui, ale celor care au contemplat în Logosul vestit în Vechiul Testament intenția venirii Lui în trup. Leonțiu de Bizanț zice: „Deci, am zis că sufletul, nu pentru firea lui (căci pe aceasta o avea asemenea cu toate celelalte suflete), ci pentru dumnezeirea Cuvântului cu care a coborât și la iad, a putut nu numai să nu fie ținut de iad, ci a și dezlegat legăturile celor care erau ținuți acolo, care au crezut în El”3. Persoana Cuvântului, intrată prin suflet într-o relație nemijlocită cu acele suflete, le-a menținut în această relație, deci în raiul pe care l-a întemeiat prin aceasta pentru ele și pentru toți cei care vor răposa în El.
Despre domnia obținută de Hristos și peste sufletele credincioase din iad spune Sfântul Chiril din Alexandria: „Pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, pentru ca să stăpânească și peste morți”4. Dar în aceste cuvinte sunt implicate anumite nuanțe. Hristos este întrucâtva încă la începutul învierii și, prin aceasta, al puterii Sale împărătești, în momentul când intră în iad. El e încă mort cu trupul, „dar înviat cu Duhul”, sau prin Duhul (1 Pt. 3, 18).
Despre un fel de început al învierii sufletelor încă din iad vorbesc și cântările din Sâmbăta Mare la Vecernie: „Astăzi iadul strigă spunând: Mai bine mi-ar fi fost de n-aș fi primit pe Cel ce S-a născut din Maria; că viind asupra mea mi-a surpat puterea; porțile cele de aramă le-a sfărâmat. Sufletele pe care le țineam întru mine mai dinainte. Dumnezeu fiind, le-a înviat”. Sau: „Astăzi iadul strigă suspinând: zdrobitu-s-a stăpânirea mea, Păstorul S-a răstignit și pe Adam l-a înviat”.
Dar Hristos eliberează sufletele de acolo, pentru că din sufletul Lui iradiază puterea Duhului de pe urma jertfirii trupului Său, a predării lui totale lui Dumnezeu. Puterea Lui manifestată acolo nu e dezlegată de jertfa Lui, deci nici de trupul Lui, deși nu coboară acolo ca să sufere chinurile fără speranță ale iadului pentru acele suflete, căci în acest caz nu le-ar putea mântui. Dar în suferința Lui pe cruce a fost implicată și suferința pentru ele. Iar suferința pe cruce fiind și o compătimire pentru oameni – această compătimire rămânând până la sfârșitul lumii -, Hristos a putut avea o suferință compătimitoare pentru acele suflete și în iad. Dar această suferință compătimitoare e în același timp putere mântuitoare. Mila îl însoțește oriunde și oricând. De aceea s-o cerem tot timpul. Dar având-o proprie și ca om, ea nu poate fi lipsită și de o notă de suferință.
Pe de altă parte, nu trebuie să socotim nici cuvântul (din epistola 1 Pt. 3, 19): „ca să vestească duhurilor din închisoare” cu totul nepotrivit, căci le-a vestit eliberarea lor și viitoarea înviere cu trupul și în general le-a dus marea veste a mântuirii realizate de El. Deci a împlinit acolo și un fel de funcție învățătorească-profetică, așa cum s-a spus mai înainte, cele trei slujiri nefiind niciodată despărțite.
Hans Urs von Balthasar declară că în această concepție răsăriteană despre învierea care începe încă în iad, reprezentată și în icoana învierii din Răsărit, are loc „o anticipare care situează evenimentul Paștilor Sâmbătă și o transformare a triumfului obiectiv și pasiv într-un triumf subiectiv și activ al lui Hristos”5. De fapt, nu e o mutare a învierii Sâmbătă, ci o considerare a începerii ei Sâmbătă, în actul de biruire a iadului, care ținea sufletele pentru eternitate despărțite de trup.
Acest act de biruință e de fapt o manifestare activă a lui Hristos. Hristos nu e în iad în starea pur pasivă, din care va fi ridicat numai de Tatăl Duminică. Propriu-zis, Hristos biruiește întâi cu sufletul iadul, pentru că Duhul Sfânt, unit cu Ipostasul Său dumnezeiesc, produce întâi îndumnezeirea sau pnevmatizarea deplină a sufletului, după ce acesta a suportat până la capăt moartea pentru Dumnezeu și pentru oameni, intrând în comuniune desăvârșită cu Dumnezeu și făcând loc Duhului Sfânt în Sine în mod deplin. Din sufletul astfel umplut de Duhul Sfânt iradiază și în sufletele celor care au nădăjduit în El, din iad, puterea care le scapă de stăpânirea iadului.
Din sufletul lui Hristos îndumnezeit deplin, sau pnevmatizat, va iradia apoi puterea care va învia sau va pnevmatiza și trupul din mormânt. De aceea învierea începe în iad. Acest lucru e spus în mod implicit în epistola 1 Pt. 4, 6.
Von Balthasar mai observă că, „în vreme ce icoanele occidentale ale Paștilor arată pe Hristos înviind totdeauna singur, Răsăritul ne face să vedem latura soteriologică și socială a operei de răscumpărare”6.
De fapt, cele două moduri de reprezentare iconografică a Învierii sunt solidare cu cele două concepții despre mântuirea în Hristos. În teologia occidentală, Hristos, neavând nici o putere în El însuși care să se arate în înviere, e ridicat din neputința extremă a morții de către Tatăl, Acesta având apoi să atribuie celor care cred o grație creată, acordată lui Hristos pentru fapta Lui meritorie, dar de care El nu are nevoie. În teologia ortodoxă, Hristos iradiază din El însuși, sau din sufletul și din trupul Lui, energia necreată, începând această iradiere încă în iad, și penetrându-i prin ea pe cei care au nădăjduit în venirea Lui dinainte de venirea Lui, de fapt, în trup. Prin jertfa Lui a intrat, îndată ce ea s-a săvârșit pe Golgota, nu numai în comuniune deplină cu Tatăl, ci și cu oamenii, deocamdată cu sufletele celor fără trupuri, înainte de a-Și învia trupul.
(…) Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți afirmă că Hristos cel înviat iradiază din El celor care-L văd cu mult mai mult decât o siguranță că El e Dumnezeu, și o trimitere, cum spune Von Balthasar. Iradiază din El lumina și puterea Duhului, umplându-i și pe ei de acest Duh. Convingerea că El e Dumnezeu o primesc prin Duhul comunicat lor, Care, după ce a pnevmatizat trupul Lui, îi umple și pe ei de putere. Iar puterea aceasta continuă să se comunice și după înălțare și ea va spiritualiza treptat și trupurile noastre, ducându-le spre înviere, prin iradierea din El în noi (Rom. 8, 9-11). „Nu a ars rugul înconjurat de flacără, ci mai degrabă ne luminează Hristos prin Duhul Sfânt și este în noi prin El”7. Participând la sfântul Lui trup ne facem și noi „sfinți”8. Căci din acest trup sfințenia iradiază ca o lucrare a Duhului. „Hristos ne izbăvește prin lucrarea Duhului de patimile ascunse în lăuntrul minții”9.
Prin urmare, puterea din trupul înviat al Domnului continuă să li se comunice atât ucenicilor, cât și tuturor celor care cred în El și după înălțarea lui Hristos la cer. Li se comunică la început prin coborârea Duhului Sfânt și apoi în Tainele Bisericii. „El v-a făcut vii împreună cu Sine”, spune Sfântul Apostol Pavel (Col. 2, 13). „Hristos este viața voastră” (Col. 3, 4). „Să umblați întru El, înrădăcinați și zidiți Fiind într-însul… Iar întru El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2, 6, 7, 9).
Aceasta nu înseamnă că ni se dă tot ce este în Hristos de la început și că nu există și un efort al nostru pentru a asimila tot mai mult din ceea ce este în Hristos, adică din umanitatea Lui. „Iar noi, toți, cu fața descoperită răsfrângând ca o oglindă mărirea Domnului, ne prefacem în aceeași asemănare din slavă în slavă, precum este de la Domnul, Care este Duhul” (2 Cor. 3, 18). În Hristos cel înviat este viața dumnezeiască pentru că în El e și moartea omului luată în El însuși și amândouă acestea sunt active în noi. „Noi totdeauna purtăm în trup moartea lui Hristos, ca și viața lui să se arate în trupurile noastre” (2 Cor. 4, 10). Din puterea morții, dar și a învierii Lui murim păcatului și viem lui Dumnezeu. „Iar dacă Hristos locuiește în voi, trupul vostru este mort pentru păcat†¦ Și dacă Duhul Celui care a înviat pe Hristos din morți (deci și Duhul lui Hristos, n.n.) locuiește în voi, †¦ vii va face și trupurile voastre” (Rom 8, 10-11). Locuri ca acestea se pot înmulți încă foarte mult. Conținutul lor a fost făcut explicit în multe feluri de Sfinții Părinți. Acest conținut se poate rezuma în următoarele: Trupul lui Hristos cel înviat este un trup ridicat la deplina transparență duhovnicească și în această calitate s-a umplut de sfințenie, transparență și îndumnezeire, aflându-se în fața Tatălui. Dar această sfințenie, transparență și îndumnezeire ni se comunică și nouă prin împărtășire de trupul Său și deci Învierea lui Hristos înseamnă nu numai o comuniune a Lui cu Tatăl, ci și intrarea Lui în deplină comuniune cu noi, comuniune la început pentru noi virtuală, dar având să devină comuniune actualizată, prin sălășluirea lui Hristos prin Duhul Său în ființa noastră.
* Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp. 174-182. (Titlul articolului și sublinierile din text aparțin redacției „Ziarului Lumina”) (Articol preluat de pe www.ziarullumina.ro și publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 19 mai 2013)
note
1 Leonțiu de Bizanț zice: „Întrucât trupul Lui era de o ființă cu trupurile celorlalți oameni, cum a murit, așa putea să se și corupă. Iar faptul că nu s-a corupt nu arată schimbarea firii, ci puterea activă a voinței dumnezeiești, precum și mersul pe mare nu e o indicație a firii trupului, ci un semn al Dumnezeirii” (Contra Nestor. et Eutych., P.G. 86, 1, col. 1341 D)
2 Glaphyra, in Levit., P.G. 69, col. 544 A
3 Contra Nestor. et Eutych., P.G. 86, 2, col. 1341 C
4 Glaphyra, P.G. 69, col. 95
5 Le Mystère Pascal, Ed. du Cerf, Paris, 1972, p. 174.
6 Ibidem
7 Sfântul Chiril al Alexandriei, Glaphyra, P.G. 69, col. 416
8 Ibidem, col. 549 B
9 Ibidem, col. 560 D
