Situată aproape la o altitudine de 1.000 de metri, la jumătatea distanței dintre Curtea de Argeș și Câmpulung Muscel, Mănăstirea Slănic, cea mai însemnată mănăstire de monahi din Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului, este un punct important pe harta spirituală a ținutului străjuit de masivul Iezer-Păpușa. În apropiere sunt localități precum Corbi sau Galeșu, întemeiate în urma emigrării ardelenilor ortodocși, care s-au refugiat peste munți de teama uniației. Călugării mănăstirii parcă au împrumutat și ei râvna și curajul transilvănenilor veniți pentru a-și ține trează credința strămoșească.
Istoria mai recentă a schitului care datează din secolul trecut se leagă de ultimii trei stareți ai așezământului monahal, Vitimion Nițoiu, Teofil Bădoiu și Clement Păunescu. Primul stareț din secolul trecut, protosinghelul Vitimion Nițoiu, a fost mentorul spiritual al părintelui Teofil Bădoiu. Primul a venit la Slănic în anul 1944 și atunci se osteneau în acele locuri câțiva călugări de peste Prut, mânați încoace de rușii care ocupaseră Basarabia. În momentul în care armatele sovietice au venit în România, ei au trebuit să plece de acolo. Al doilea stareț, părintele Teofil Bădoiu, a preluat păstorirea monahilor din aceste locuri în 1978. Actualul conducător al obștii de la Slănic, părintele Clement Păunescu, în vârstă de 51 de ani, a revenit la Mănăstirea Slănic după zece ani petrecuți la Mănăstirea Aninoasa, preluând stăreția după ce părintele Teofil Bădoiu, cunoscut pentru îmbunătățirea sa duhovnicească, a trecut anul trecut la cele veșnice. Acum, aici trăiesc 22 de monahi care neîncetat aduc laudă lui Dumnezeu.
Aproape de Dumnezeu, aproape de oameni
Starețul Vitimion, deși era singurul slujitor la Sfântul Altar, a insistat să se facă Sfânta Liturghie zilnic, a introdus rânduiala monahală care oprea mâncarea de carne la masă. Deși era permanent necăjit de regimul comunist, care nu vedea cu ochi buni întâlnirile cu credincioșii, părintele primea mulțimea de oameni care veneau pentru spovedanie și sfat duhovnicesc la schit cu multă iubire. ‘Starețul îi sprijinea mult pe credincioșii nevoiași din împrejurimile Slănicului, povestește părintele Visarion, unul dintre tinerii ieromonahi ai mănăstirii. Oricine venea i se dădea mâncare și cameră pentru odihnă gratuit. Pe unii, foarte săraci, i-a ajutat să-și ridice case, altora le cumpăra câte o văcuță.’ Când era mustrat de ceilalți monahi din obște, care îi reproșau că risipește bunurile mănăstirii și că schitul are nevoie de bani și materiale ca să construiască chilii și alte anexe, părintele spunea așa: ‘Săracii sunt avocații noștri în ceruri’.
Părintele Vitimion era mare ascet. Toată viața sa a mâncat numai de post. Nu ieșea din schit decât o singură dată pe an, pentru treburi absolut necesare. Pe vremea aceea, schitul depindea de Mănăstirea Cernica. La un moment dat, a aparținut și de biserica satului.
Primul lăcaș de închinare al schitului, care s-a sfințit în 1930, era foarte mic. De aceea, în 1991, de sărbătoarea Sfântului Ilie, IPS Arhiepiscop Calinic a sfințit temelia bisericii celei mari a mănăstirii cu hramul ‘Schimbarea la Față’, pe locul celei vechi, lucrare care a durat doi ani de zile.
Prin anii 1980-1981, părintele Teofil Bădoiu a construit un paraclis improvizat pentru creștinii veniți în număr tot mai mare duminică de duminică. Autoritățile statului nu au dat aprobare pentru acest imobil, reprezentantul de la Ministerul Cultelor venind personal la Slănic, alarmat că aici se ridică o nouă biserică. ‘O să dărâmăm adăpostul acesta. Nu va rămâne în picioare nimic din ce ați construit’, a tunat amenințător cel de la Culte.
Preasfințitul Calinic, pe atunci Episcop-vicar al Episcopiei Râmnicului și Argeșului, a venit la fața locului și a zis:
‘Să-l dărâme Dumnezeu pe cel care va dărâma biserica’, după care l-a îndrumat pe părintele Teofil să continue lucrările pentru a sfinți la final lăcașul de închinare. Și așa s-a făcut. Construită din lemn, biserica a fost sfințită în anul 1986. Era un act de mare îndrăzneală să ridici o biserică în acei ani. La o distanță de 10 ani de atunci, prin 1997, biserica a fost refăcută, dar de data aceasta mai rezistentă, din zid.
Omul plin de duhul lui Dumnezeu
Starețul Teofil a fost un părinte în sensul adevărat al cuvântului pentru toți cei care l-au ascultat și au îngenuncheat sub epitrahilul lui. Era un om simplu și, deși nu era un cărturar, chiar dacă veneau oameni cu studii înalte să stea de vorbă cu sfinția sa, aceștia se înțelegeau foarte bine cu venerabilul stareț și plecau mulțumiți duhovnicește, mărturisește actualul conducător al obștii de la Slănic. Intrat la 18 ani în Mănăstirea Slănic, fratele Titu a deprins ascultarea și rânduiala călugăriei de la starețul Vitimion Nițoiu, un monah cu mult har.
Părintele Clement este împotriva celor care creează biografii umflate, artificiale, ale unor persoane pe care abia le-au cunoscut. De aceea vorbește neafectat despre cel care l-a povățuit în tainele vieții călugărești. ‘Pe sfinți îi știe numai Dumnezeu. Nu pot spune că starețul Teofil era un mare ascet. Dar și la vârsta de peste 80 de ani, noi îl rugam să mănânce cu ulei în Postul Mare, iar el zicea: Nu, ci să păzim rânduiala până la sfârșit. Și de multe ori ajuna până la ora trei după-amiaza. În privința nevoinței, nu de puține ori vedeam de jos în lumina becului care ardea în camera sa, sus, că starețul la ora unu-două noaptea făcea închinăciuni. Monahii erau afară, sub cerul nopții, pregătiți pentru a intra în biserică, la Miezonoptică, iar starețul acoperea și veghea cu rugăciunea sa întreg muntele.’
A fost invitat odată și la radio, la emisiunea ‘Sfatul înțeleptului’, unde i s-a cerut să vorbească despre săvârșirea rugăciunii lui Iisus. Toți cei de la mănăstire ascultau emisiunea. Credeau că o să-l încuie cu întrebări puse fără o pregătire prealabilă. Dar răspunsul dat redactorului a fost unul mobilizator și pe înțelesul tuturor: ‘Eram în Sfântul Munte și l-am întrebat și eu pe părintele Petroniu Tănase despre Rugăciunea inimii. Mi-a spus că aceasta este o fază înaltă a rugăciunii, nivel la care nu ajunge oricine, oricum. După aceea am plecat pe Athon, vârful cel mai înalt din Athos. Aveam 77 de ani când s-a întâmplat lucrul acesta. Și văzând cât e de greu să urci pe munte, am început să zic și eu: ‘Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul’. Nici nu știu cum am ajuns în vârful muntelui. De aceea, eu recomand la toată lumea, atunci când are nevoie să o zică. Pentru că va simți ajutorul lui Dumnezeu’.
Acesta era părintele Teofil. Un om care găsea răspuns la toate în simplitatea plină de duhul lui Dumnezeu, un om care prin prezența sa crea un optimism, o încredere a creștinilor în Dumnezeu.
‘Banditule, nu vrei să te însori?’
Când părintele a fost dat afară din mănăstire de comuniști, s-a retras în satul Corbi. Acolo stătea într-o cameră a unui grajd, pusă la dispoziție de o soră de mănăstire care fusese scoasă și ea din obștea de la ‘Dintr-un lemn’. Era vecin cu părinții actualului Mitropolit al Moldovei, Înalt Preasfințitul Teofan. Când mama Înalt Preasfinției Sale pleca la lucru, îl lăsa pe micul copil să aibă grijă de părintele Teofil. Și acum Mitropolitul Moldovei își aduce aminte cu recunoștință de sămânța Duhului aruncată în sufletul său de părintele Teofil și maica Gabriela, sămânță care a rodit mai apoi în viața sa.
Părintelui Teofil i s-a pus în vedere să nu calce în Slănic. În caz contrar, era amenințat cu împușcarea. Dar părintele mai mergea noaptea pentru a se sfătui cu starețul Vitimion, ieromonah cu rugăciune adâncă. Îl căuta pentru a dobândi întărire în încercările la care era supus, anchetele Securității devenind tot mai dese și insuportabile. De multe ori, în timpul anchetelor îl întrebau: ‘Banditule, nu vrei să te însori? Dacă te însori, te lăsăm în pace!’. La aceste îndemnuri, părintele Teofil replica celui care îl chinuia: ‘Domnule, dumneata ai făcut vreun jurământ către stat și locul unde lucrezi?’. ‘Da.’ ‘Și poți să îl calci?’ ‘Nu. Este imposibil.’ ‘La fel și eu am făcut un jurământ înaintea lui Dumnezeu și nu pot să-mi calc făgăduința.’ De multe ori era anchetat toată noaptea și creștinii îl găseau în cămăruța lui, adus în stare de inconștiență. Trebuiau să toarne apă pe el ca să-și poată reveni. Părintele a depășit toate amenințările la care a fost supus și le-a zis anchetatorilor: ‘Mai bine mă omorâți decât să mă mai chinuiți fără rost. Așa o să scăpați de mine’. Acest tratament a durat cinci ani. La început i se permitea să meargă la biserică fără a sluji, dar mai apoi nu i s-a dat voie nici acest lucru. Atunci a mers ca paznic la Mănăstirea ‘Dintr-un lemn’. Acolo a stat doi ani, după care prigoana împotriva lui a scăzut în intensitate și a putut să revină la Mănăstirea Slănic. La scurt timp a primit hirotonia în preot. Și spunea: ‘În viață am avut multe necazuri, dar Dumnezeu m-a copleșit și cu bucurii’.
Așa e viața omului. În această ‘vale a lacrimilor’, nu se poate fără încercări, fără boală sau supărare din partea oamenilor, fără ispite. Dar vin și multe bucurii care compensează întristările și suferințele fiecăruia. Este foarte importantă unitatea tuturor creștinilor în rugăciune, în post, în nevoință. Numai așa putem schimba lumea, dacă ne sfințim mai întâi pe noi înșine, este convins părintele stareț Clement. De multe ori, voia lui Dumnezeu nu este după cum ne convine nouă. E o revoltă înăuntrul tău. Tu ai vrea să faci cu totul altceva. Dar dacă reușești să te biruiești, lucrurile merg bine. Ascultarea în mănăstire este virtutea cea mai înaltă și duce pe monahi la mântuire. Nici posturile îndelungi, nici rugăciunea neîncetată nu au valoare fără ascultare. Pentru că prin ascultare rămâi în duhul părintelui tău, în duhul lui Dumnezeu. Și chiar dacă îți este greu, Dumnezeu nu te lasă.
Întotdeauna mă vedeam tânăr. Dar acum, când trupul îți aduce aminte că anii trec, pentru că cu sufletul suntem nemuritori, mă gândesc la veșnicie. Fiindcă lucrurile materiale nu îți oferă împliniri, te obosesc dacă te legi prea mult de ele, te uzezi spiritual, dar și trupește.
Slujirea înseamnă să dăruiești dragoste și să primești dragoste
Cei care s-au făcut monahi e nevoie să rămână în mănăstire, nu să umble fără rânduială prin lume. Pentru că lucrul lor este rugăciunea. Iar lumea te distrage de la cele duhovnicești. Călugărul, ca și orice creștin, de altfel, nu trebuie să fie plictisit, nici trist. ‘Nu ai de ce să fii supărat în mănăstire. Când ești supărat, ești supărat pe tine, pentru că ai făcut ceva în neregulă. Îmi amintesc o întâmplare cu o maică de la Aninoasa, care a mers la București să se documenteze la Arhivele Naționale pentru o monografie despre mănăstire. Pe stradă a fost oprită de o persoană care a întrebat-o dacă este maică, dacă este ortodoxă. Călugărița a răspuns afirmativ la toate întrebările. ‘Nu se poate. O monahie, și ortodoxă pe deasupra, nu poate să fie tristă. Sunteți prea abătută. Un călugăr trebuie să fie vesel, nu posomorât’.’
Nu încape monotonie în viața de mănăstire, susține hotărât starețul Slănicului. Noi suntem schimbători de la un moment la altul. Spuneți Tatăl nostru de 20 de ori și veți vedea că de la un minut la altul starea este alta. Chiar dacă te duci mai greu la biserică, la sfârșit îți pare rău că s-a terminat.’
Libertatea pentru un monah înseamnă despătimire. ‘Uneori, în mănăstire vedem că oamenii sunt mai liberi, deși sunt înconjurați de zidurile acesteia. Pentru că în mănăstire atenția este mai mult concentrată asupra ta decât asupra celor exterioare. Și atunci îți vezi păcatele și începi să te cunoști mai bine pe tine însuți. Pe când în lume este mult mai greu. Crucea e mai dificil de purtat ca mirean, afirmă starețul. Lupta aici o duc doar cu mine însumi. În lume, după ce te căsătorești, depinzi de celălalt, iar dacă mai apar și copiii, lucrurile se complică. Și aceasta pentru că a convinge pe celălalt să meargă pe calea mântuirii este destul de dificil. De multe ori suntem nemulțumiți cu starea noastră, vrem democrație, vrem să facem egalitate între noi, aici, jos, pe pământ’, spune gânditor starețul Clement. ‘Dar cum să gândești la așa ceva când nici în cer nu este egalitate? Este Dumnezeu Creatorul, sunt cele nouă cete de îngeri, slujesc una alteia… Ele nu vor egalitate. Slujirea înseamnă să dăruiești dragoste și să primești dragoste. Iar noi vrem să anulăm ceea ce este în cer și uitați-vă unde am ajuns.’
În perioada comunistă nu se dorea ca mănăstirile să aibă mulți viețuitori tineri, mărturisește protosinghelul Visarion Sorescu, intrat în mănăstire în anul 1991. Pe atunci, stareț era arhimandritul Teofil Bădoiu. Chiar în zona aceasta a Slănicului trecea din când în când Nicolae Ceaușescu, pentru că aici era loc bogat în vânat mare, mai ales urși și mistreți. Și odată, după ce a urcat, a întrebat: ‘Ce este aici?’. ‘Un schit.’ ‘Și câți oameni trăiesc aici?’ ‘Trei sau patru.’ ‘Păi, atunci ar trebui să se desființeze.’ Dar niciodată Ceaușescu nu a intrat în biserica de aici și nu a luat vreo decizie împotriva schitului. (Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 15 mai 2011).
