Părintele Arsenie Papacioc, rememorând câteva amintiri din perioada în care a trăit în pustie, împreună cu părintele Cleopa
Eram cu părintele Cleopa în Munții Neamțului, prin anii 1952-1954. Ne împărtășeam săptămânal… și s-a încins o discuție între noi cu privire la felul de a te nevoi. Părintele Cleopa era foarte complex în felul lui, nu era numai un nevoitor. A început să-mi vorbească despre trezvie, de mi-a stat mintea în loc. Vorbeam despre sistem, despre principiul spre care înclini – că nu a zice, ci a mișca înseamnă a ajunge. Mulți din călugări fac nevoință imitându-l pe părintele Cleopa și după aceea gândesc ceva de genul acesta: „Doamne, am făcut o mie de metanii, dă-mi și mie ceva!” Nu trebuie apăsat pe „pedala” nevoinței prea mult, ci pe o intensitate a ei.
Părintele Cleopa intenționa să rămânem definitiv în pustie. Pustia este un lucru de foarte mare laudă, trebuie să înțelegem că rugăciunile unui pustnic ajută lumea enorm de mult. Eu nu eram în măsura unui pustnic… Noaptea, părintele Cleopa dormea sub un brad, eu sub un alt brad, la o distanță de doi metri.
Să vă spun o întâmplare petrecută în pustie ca să vedeți ce înseamnă ascultarea. Ne-a apucat o mare ploaie într-o pădure măruntă. Părintele Cleopa într-o parte, eu în altă parte, căutam tufișul să ne adăpostim. Părintele Cleopa insista pe sub ramuri să vin la el, până acolo erau cam 50 de metri. Eu ziceam că tufișul meu este mai bun. Însă zic: „Ia să ascult!” Am fugit acolo și a trăsnit cam prin locul unde ziceam că e mai bun de adăpostit pentru ploaie. M-a impresionat!
Sunt mereu cu Cleopa în inimă. Îl pomenesc în rugăciunile mele. Nu suntem despărțiți. (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din 30 noiembrie 2008)
