În primele trei secole, Paștele nu a fost prăznuit la aceeași dată de creștinii din întreaga lume. Acest fapt a condus la o serie de controverse, precum cea din vremea papei Victor I (c. 189-198), care a dorit o impunere a unei date fixe cu forța și a fost criticat pentru alegerea sa de Sfântul Irineu de Lyon. Cu aproape treizeci de ani înainte, Sfântul Policarp al Smirnei avusese o discuție similară cu papa Anicet, fără a ajunge la un acord. Așadar, una dintre sarcinile principale ale Primului Sinod Ecumenic a constat în stabilirea unei metode de calcul a datei Paștelui, care să fie menținută de toți creștinii, indiferent de locul unde trăiau aceștia.
Motivul pentru care episcopii din Siria, Palestina și Mesopotamia nu au putut ajunge la un acord cu episcopii occidentali era unul simplu. În Răsărit, Paștele se sărbătorea în general la 14 ale lunii Nisan, indiferent de ziua în care cădea această dată, în timp ce în Apus, era prăznuit mereu duminica după această dată. Controversa în cauză, numită „quartodecimană”, a avut o evoluție îndelungată. Regăsim comunități creștine care au păstrat 14 Nisan drept dată de sărbătorire a Paștelui inclusiv în secolul al VI-lea, în special în zonele îndepărtate ale Persiei, unde sinoadele locale aveau loc extrem de rar și credincioșii sufereau persecuții periodice. De aceea, nu trebuie să privim această manifestare drept un semn de rea-voință. Pur și simplu încă mai existau zone unde hotărârile sinoadelor ecumenice ajunseseră greu și condițiile de trai le făceau dificil de pus în aplicare. Așadar, abia în debutul secolului al IV-lea, în cursul lucrărilor Primului Sinod Ecumenic de la Niceea, s-a stabilit o modalitate de calculare a datei pascale. Această temă a fost privită cu atâta interes la vremea respectivă, încât în documentele vremii o vedem pusă la egalitate cu problema ariană sau chiar mai presus de aceasta, dacă luăm în considerare descrierile filo-ariene întreprinse de Eusebiu de Cezareea în scrierile sale cu profil istoric.
Mărturia Sfântului Atanasie cel Mare
Pentru a dobândi o perspectivă corectă, ne îndreptăm atenția asupra unui fragment din scrierea „Despre sinoade” a Sfântului Atanasie al Alexandriei, unde acesta precizează următoarele: „Sinodul de la Niceea nu s-a adunat fără motiv, ci a fost o necesitate care-l impunea și o cauză binecuvântată. Căci cei din Siria, Cilicia și Mesopotamia ezitau în privința sărbătorii și prăznuiau Paștele cu iudeii; iar erezia ariană se răzvrătise împotriva Bisericii universale și avea ca ocrotitori, în râvna ei și în uneltirile împotriva dreptcredincioșilor, pe cei din jurul lui Eusebiu. Acestea au fost cauzele pentru adunarea Sinodului Ecumenic: ca să se țină pretutindeni aceeași zi a sărbătorii și ca să se dea anatemei erezia odrăslită. Deci s-a adunat Sinodul și cei din Siria au fost convinși în privința sărbătorii, iar erezia ariană a fost declarată înaintemergătoarea lui Antihrist și s-a dat în scris hotărârea cea dreaptă împotriva ei” (Sfântul Atanasie cel Mare, „Despre sinoade”, V, în vol. „Epistole și Viața cuviosului părintelui nostru Antonie”, trad. pr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 2010, p. 160). În acest fragment ni se spune foarte clar că au existat două motive pentru întrunirea Primului Sinod Ecumenic, și anume: clarificarea datei pascale și osândirea ereziei ariene. Spre deosebire de Eusebiu de Cezareea, care, așa cum am văzut în materialul anterior, nu acordă deloc aceeași importanță celor două evenimente, fiind preocupat să ascundă condamnarea arianismului, Sfântul Atanasie deosebește importanța lor, afirmând: „(Episcopii) despre Paște au scris: †¹†¹Părutu-s-au celor ce urmează†º†º. Iar despre credință nu au scris †¹†¹Părutu-s-a†º†º, ci †¹†¹Așa crede Biserica universală†º†º” („Despre sinoade”, p. 160). Așadar, stabilirea datei pascale constituie un eveniment semnificativ, dar nu are aceeași importanță ca mărturisirea credinței celei adevărate.
Mărturia Sfântului Constantin cel Mare
În materialul anterior am analizat prima parte a discursului rostit de Sfântul Constantin cel Mare cu ocazia încheierii lucrărilor sinodale. Observăm că ponderea acordată stabilirii datei pascale este una exagerată. Având în vedere însă că Eusebiu de Cezareea este responsabil de o certă modificare a discursului, considerăm că opinia împăratului Constantin cel Mare a fost la origine echilibrată asemenea celei a Sfântului Atanasie cel Mare. În ceea ce privește contribuția sa la discuția datei pascale, este clar că principalul argument în favoarea stabilirii unei prăznuiri universale comune a fost acela de separare față de Paștele iudaic. „Înainte de orice, ni s-a părut lipsit de cuviință ca noi să ținem un praznic atât de sfințit ca acesta după același tipic ca iudeii, care, prin josnica lor trădare, și-au întinat mâinile, și care din aceasta au rămas ca niște orbi la suflet. Dacă, deci, nu vom mai ține seama de prescrierile lor, vom putea păstra veacurile viitoare – după un tipic mai aproape de adevăr transmis nouă până astăzi încă din cea dintâi zi a patimilor – tradiția acestei rânduieli. (…) O singură zi ne-a lăsat Mântuitorul pentru prăznuirea eliberării noastre: ziua Preasfintelor Sale Patimi; iar după voia Lui, și Biserica universală tot una cuvine-se să fie; fiindcă chiar dacă mădularele ei se află răspândite pe tot soiul de meleaguri deosebite între ele, pe toate le încălzește același Duh – adică voia lui Dumnezeu” (Eusebiu de Cezareea, „Viața lui Constantin cel Mare”, trad. Radu Alexandrescu, în col. PSB, vol. XIV, EIBMBOR, București, 1991, p. 133). Această separare de tradiția iudaică a fost principalul argument păstrat pe de-a-ntregul discursului, alături de îndemnul la o unitate în prăznuirea Paștelui. Cu toate acestea, așa cum spuneam în debutul acestui material, pentru o lungă perioadă de timp, 14 Nisan a constituit în continuare data prăznuirii Paștelui pentru multe comunități aflate în special în ținuturile îndepărtate ale Persiei. Astfel a luat sfârșit Primul Sinod Ecumenic.
După încheierea lucrărilor sinodale, Sfântul Constantin cel Mare a început celebrarea a douăzeci de ani de la începutul domniei sale, adăugând ca motiv de bucurie principal și încheierea cu bine a unui moment important, care urma să se dovedească drept crucial pentru istoria bisericească ulterioară. Fiind o fire generoasă, Constantin cel Mare a oferit o serie de daruri majorității populației din cadrul imperiului, așa cum ne mărturisește Eusebiu de Cezareea, biograful său: „Bucuros de fericitul deznodământ al sinodului, împăratul le-a scris celor ce nu luaseră parte la el scrisori în care-l descria în termenii cei mai entuziaști, în același timp dând poruncă de însemnate gratificații către tot omul și de la țară, și de la oraș; gratificații prin care el înțelegea să onoreze cea de-a douăzecea aniversare a venirii sale la domnie” („Viața lui Constantin cel Mare”, p. 133). Dispoziția generoasă a împăratului, finalizarea cu bine a lucrărilor sinodale și atmosfera de pace și liniște au constituit aspecte pozitive ale perioadei respective, dar controversa ariană a continuat să își facă simțită lucrarea și în deceniile următoare. În materialul următor vom discuta relația dintre Constantin cel Mare și cel mai important personaj ortodox al vremii respective, Sfântul Atanasie cel Mare. (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 3 octombrie 2013)
