Smerit în viață, slăvit în veșnicie

„Voind Dumnezeu a ne mângâia pentru multe nevoi și necazuri, te-a dat nouă ocrotitor; dar noi te cunoaștem pe tine și părinte și de minuni făcător. Pentru aceasta mulțumind pentru înțelepciunea Lui cea negrăită, Îi cântăm: Aliluia!” (Acatistul Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, condacul al VII-lea

Viața ne învață că sfinții sunt alături de noi, mai ales atunci când le cerem ajutorul. Cuviosul Dimitrie cel Nou, ale cărui moaște sunt adăpostite de Catedrala patriarhală din București, este cel la care, venind cu credință, oamenii se roagă pentru izbăvirea de boli, de patimi și pentru sprijin în necazuri. Împlinirile cererilor lor sunt dovada că sfinții sunt vii și atenți la nevoile noastre. Pelerinajul săvârșit an de an în perioada sărbătorii Sfântului Dimitrie cel Nou este momentul în care bucuria harului izvorâtă din sfințenia cuviosului se revarsă din plin asupra tuturor credincioșilor.

În fiecare neam, Dumnezeu privește mai cu seamă la aceia care au știut să-și înfrumusețeze viața cu virtuțile bineplăcute Lui. Pe ei, ca prieteni ai Săi, îi înalță și le dă slavă înaintea oamenilor, ca aceștia, văzând cum Dumnezeu niciodată nu uită și nu nesocotește pe fiii Săi, să fie mereu treji și neobosiți în lupta pe care fiecare botezat în numele lui Hristos o are de dus în fiecare zi cu patimile și ispitele acestei lumi.

Iar darurile primite de unii din aleșii Lui sunt neputrezirea trupului și săvârșirea de minuni pentru cei ce se roagă lor. Moaștele sunt mărturia vieții nemuritoare pe care sfinții o primesc nu numai în sufletul, ci și în trupul lor muritor. Fericit poporul care are în mijlocul său comori de așa mare preț!

Românii sunt bucuroși să aibă ca ocrotitor și sprijinitor în nevoile lor pe cel care de peste două veacuri străjuiește cu rugăciunile sale Muntenia și întreaga țară, Cuviosul Dimitrie cel Nou de la București.

Pentru a afla ceva din taina acestui smerit monah trebuie să ne întoarcem în istorie cu sute bune de ani în urmă.

Un sat din sudul Dunării, numit Basarabi sau Basarabov, aducându-ne aminte de dinastia întemeietorilor Țării Românești, a fost locul unde, la începutul secolului al XIII-lea, s-a născut și a trăit cuviosul. Și-a petrecut prima parte din viață cu una din îndeletnicirile de care face pomenire Scriptura cu privire la mulți oameni slăviți de Dumnezeu, și anume păstorirea vitelor. Rugăciunea care-l însoțea permanent a aprins cu timpul în sufletul său un dor nestins pentru Hristos, încât a renunțat la grija față de necuvântătoare și a ales calea monahismului. Nebăgat în seamă, sărac în cele pământești, dar bogat în cele cerești, nedeprins în înțelepciunea veacului, dar adunând comorile învățăturii sfinte pe care a trăit-o, Cuviosul Dimitrie a dobândit nu cu puține osteneli, în privegheri și rugăciuni, sfințenia prietenilor lui Dumnezeu.

Peștera de pe apa râului Lom adăpostea mănăstirea unde cuviosul, departe de rude și de prieteni, s-a nevoit până la capătul vieții sale pământești. Dumnezeu i-a făcut cunoscut momentul trecerii sale în veșnicie, iar sfântul a adormit, culcându-se între două pietre mari ce se aflau aproape de peșteră, pe malul râului Lom.

Descoperirea moaștelor

Acolo, truditul său trup a rămas multă vreme, până când, odată cu revărsarea acelei ape din apropiere, prăbușindu-se copacii care au luat cu ei bolovani mari din râu, s-au surpat și lespezile care acopereau trupul sfințit al cuviosului, iar moaștele sale au căzut în apă, rămânând vreme îndelungată acolo.

Dar Dumnezeu, care nu voiește ca făclia să stea ascunsă sub obroc, a făcut ca sfântul Lui să fie descoperit în mod minunat. Cuviosul Dimitrie cel Nou s-a arătat în vis unei copile chinuite de duh necurat, indicându-i locul unde se află și zicându-i: „Dacă părinții tăi mă vor scoate din apă, eu te voi vindeca!”

Fata a spus părinților visul pe care l-a avut. Și s-au strâns preoți și oameni mulți ducându-se la locul acela, unde adeseori se arăta o lumină pe care cei ce o vedeau o socoteau a fi semnul unei comori. Acolo au găsit pe sfântul, întreg și luminat ca soarele, și luându-l, l-au dus în satul Basarabov.

Auzind despre această descoperire, domnul creștin al Țării Românești a trimis preoți și boieri ca să aducă moaștele sfântului în Valahia și să le așeze în biserica domnească. Dar trimișii domnului muntean nu au putut să ducă la îndeplinire voia domnului lor, fiindcă, luând moaștele sfântului, au mers cu ele până în localitatea Ruse, aproape de o fântână, de unde, prin dumnezeiască minune, convoiul nu a putut merge mai departe. Atunci preoții și boierii s-au sfătuit să înjuge două junici la carul care purta moaștele sfinte pentru a vedea care este voia cuviosului.

Și, lucru uimitor, Sfântul Dimitrie cel Nou s-a întors în satul său, Basarabov. Văzând aceasta, domnul Țării Românești a trimis o delegație cu bani mulți care a zidit o biserică în Basarabov, unde au fost așezate prețioasele moaște.

Certarea monahului Lavrentie

Multe fapte minunate s-au petrecut de-a lungul timpului în legătură cu trupul sfântului. Anume, este cunoscută istoria celor două surori credincioase din Cernavodă, Aspra și Ecaterina, care, zidind o biserică cu hramul Adormirii Maicii Domnului, au hotărât să aducă în ctitoria lor o părticică din moaștele Cuviosului Dimitrie cel Nou. Au făcut așa cum au plănuit, dar când au vrut să se ducă spre casă, caii de la căruțe nu se clinteau din loc, deși vizitiii îi băteau grozav. Femeile și-au dat seama de greșeala lor și, îngenunchind, cu lacrimi s-au rugat pentru iertare, punând la loc ceea ce luaseră fără binecuvântare. Doar așa au putut pleca înapoi acasă.

Au mai încercat și alții să ia părticele din moaștele sfântului, dar au fost certați de Dumnezeu pentru îndrăzneala lor.

Atunci când a venit la Basarabi mitropolitul Târnovei, Nichifor, împreună cu soborul său pentru a se închina moaștelor Cuviosului Dimitrie, un monah pe nume Lavrentie a fost ispitit să rupă cu gura, în timp ce săruta trupul sfântului, o părticică din acesta. Intenția a fost pedepsită pe loc și monahul a rămas cu gura deschisă, neputând vorbi. Înfricoșat de ceea ce pățise, Lavrentie s-a rugat cu lacrimi sfântului și astfel i s-a redat graiul, după care a mers cu mitropolitul la cel care-i găzduia, povestindu-i cele ce a pătimit. Iar mitropolitul i-a zis: „O, păcătosule, cum de n-ai socotit că de-ar fi fost să se împartă sfintele moaște la toți cei care vin să se închine lor, până acum n-ar mai fi rămas nimic? Deci, de acum pocăiește-te, pentru că ai greșit lui Dumnezeu și sfântului”.

Dar sfântul s-a făcut cunoscut și ca făcător de minuni și tămăduitor. Unul dintre episcopii Preslavului, Ioanichie, suferind o boală cumplită, neputând merge singur, a fost adus de patru credincioși la biserica Sfântului Dimitrie cel Nou. Acolo, după slujirea Sfintei Liturghii, ierarhul s-a sculat sănătos și a putut umbla pe picioarele sale, mulțumind lui Dumnezeu și lăudându-l pe sfânt.

„Îndată a simțit tot poporul ocrotirea și sprijineala sfântului†¦”

Dar cum a ajuns Cuviosul Dimitrie în capitala Munteniei?

În vremea Războiului ruso-turc din anii 1769-1774, cuprinzând rușii Țările Române, au trecut Dunărea, ocupând cetatea Rusciuc și câteva sate, printre care și Basarabovul, unde se aflau și moaștele sfântului. Generalul rus Petru Saltîcov le-a luat, cu gândul de a le feri de turci și de a le trimite în Rusia. Pe atunci, în Țara Românească stăpânea Mihai Șuțu. Au fost aduse în Bucureștiul aflat sub ocupație rusească. La rugămințile întâistătătorului Bisericii Țării Românești, mitropolitul Grigorie al II-lea (1760-1787), și ale boierului Hagi Dimitrie de a nu înstrăina sfintele moaște, generalul rus a lăsat închinătorilor români sicriul cu trupul sfântului, ca mângâiere pentru relele pătimite de populație în timpul războiului. Astfel, el a fost așezat în Catedrala Mitropoliei la 13 iulie 1774. Evlavia locuitorilor orașului față de acest sfânt a sporit tot mai mult, iar cuviosul nu a rămas dator celor care i-au cerut ajutorul în nevoi. Căci, așa cum mărturisește cronicarul, „nu numai că a încetat războiul dintre muscali (ruși) și turci, ci a contenit și boala ciumei cea înfricoșată. Și mult ajutor și mare folos câștigă toți aceia care cu credință năzuiesc către moaștele sfântului†¦”

Pelerinajul la moaștele cuviosului, o veche tradiție la români

Cinstit de la sfârșitul secolului al XVIII-lea ca ocrotitor spiritual al Bucureștiului și apoi al României, Cuviosul Dimitrie cel Nou a fost sărbătorit în fiecare an, la 27 octombrie, cu multă evlavie, mai întâi de credincioșii Capitalei, dar apoi și de pelerinii veniți de pe cuprinsul întregii țări.

Astfel, mărturisesc documentele vremii că în ziua de pomenire a sfântului se făcea mare „alai” la Mitropolie, adică pelerinaj, cu boieri și popor, în frunte cu Vodă.

Alaiul pornea de la Curtea domnească, în sunetul clopotelor care băteau de sărbătoare, urca Dealul Mitropoliei și era întâmpinat de mitropolit cu Evanghelia și Crucea, înconjurat de arhierei, preoți și diaconi.

Liturghia era săvârșită de întâistătătorul Bisericii, împreună cu ierarhii și stareții mănăstirilor din București. După slujbă, Vodă se întorcea la Curtea domnească și împărțea caftane și slujbe la boieri, ierta pe osândiți și scădea pedepsele cele mari.

Ajutorul minunat primit de credincioși din partea sfântului este consemnat în cronicile din secolele trecute.

Astfel, în vremea domnitorului Caragea, la 1814, cuprinzând ciuma Bucureștiul, călugării au scos, la cererea lui Vodă, moaștele sfântului de la Mitropolie și au ocolit orașul, citind rugăciuni de tămăduire. Molima a scăzut treptat în intensitate și Capitala a scăpat de marea năpastă.

În 1827, pentru a curma seceta năprasnică ce lovea orașul și împrejurimile, s-a făcut din nou procesiune cu moaștele. „Vodă, boierii și norodul care erau după sfânt au fost martorii ploii care a ținut trei zile, cu mici întreruperi.”

Peste doar câțiva ani, în 1831, a izbucnit epidemia de holeră, iar Cuviosul Dimitrie cel Nou a fost scos din nou prin București și boala a încetat.

Și în secolul trecut s-au întâmplat fapte minunate prin care sfântul a arătat purtarea lui de grijă față de credincioși. „În vara anului 1941, venind necredincioșii bolșevici să arunce bombe asupra Catedralei Sfintei Patriarhii, nici una n-a căzut pe această sfântă biserică în care se află Sfintele Moaște, ci toate în jurul ei și, ceva mai mult, ele au căzut nu pe case, ci pe locuri virane sau pe străzi†¦”

Minuni continuă să se săvârșească până astăzi la racla sfântului, care revarsă asupra celor ce-i cer binecuvântarea și ajutorul său. (Articol realizat de Augustin Păunoiu și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 28 octombrie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente