În anul 326, o femeie ajungea pe pământul Iudeii. Era împărăteasa Imperiului Roman, mama lui Constantin cel Mare. Numele ei era Elena, iar destinațiile cele mai îndrăgite erau Ierusalimul și Locurile Sfinte. Sfânta Elena a fost primul pelerin creștin la Locurile Sfinte. Ea a deschis un drum pe care îl vor urma generațiile ce vor veni, de pe țărmul Mării Galileii, unde Iisus Și-a adunat ucenicii, până la mormântul lui Lazăr, pe care Hristos l-a înviat din morți.
Ea a pus bazele multora dintre cele mai importante biserici ale creștinătății: Biserica Nașterii Mântuitorului din Betleem, Biserica „Pater Noster” de pe Muntele Măslinilor – de unde Iisus Hristos ne-a învățat cum să ne rugăm, rostind rugăciunea „Tatăl Nostru”. Ea a restabilit Ierusalimul drept cel mai sfânt dintre orașe. Cea mai prețioasă descoperire a ei este Biserica Sfântului Mormânt.
Se spune despre Helena Flavia Augusta că de tânără era vestită pentru inteligența, delicatețea și frumusețea ei. Povestea sa începe în anul 272 d.Hr., când, după ce a furat, pentru totdeauna, inima unui ofițer din garda romană, i-a născut un fiu: pe Constantin, cel care avea să devină cel mai puternic om din lume, primul împărat creștin.
În timpul persecuțiilor creștine, în toiul nopților, Elena primea învățătura creștină: despre epistolele Sfântului Apostol Pavel, despre Evanghelii. Ușor-ușor, ea a început să creadă că Dumnezeu L-a dat pe Unicul Său Fiu pentru lume, pentru ca El să moară și să mântuiască omenirea. Pentru a-i recunoaște și a se face cunoscută celorlalți creștini, ea purta monograma lui Hristos.
Domnia Sfântului Împărat Constantin cel Mare
După moartea în luptă a tatălui său, Constantin și-a revendicat dreptul de a deveni împărat în Occident. Visul său era însă de o mai mare anvergură, cuprinzând Roma însăși și un imperiu reunit.
Deoarece Maxențiu, ca împărat, s-a dovedit un adevărat tiran, prigonindu-i atât pe creștini, dar purtându-se rău și cu păgânii săi, Constantin i-a scris acestuia, sfătuindu-l cu bunătate și prietenie să renunțe la prigoană și la tiranie. Maxențiu nu numai că nu l-a ascultat, ci – mai mult – s-a gândit să pornească război împotriva celui pe care îl ura foarte mult. Astfel, Constantin, aflând despre intenția lui, a pornit el războiul. Între Constantin și Roma se afla Tibrul traversat de Podul Milvius. Pe malul opus, Maxențiu adunase deja o mare-mare armată.
Trebuie să amintim aici de faptul că, înaintea lui Constantin, Galeriu, aflat pe pat de grea suferință, a dat, la 30 aprilie 311, la Sardica, un edict de toleranță pentru creștini, în acord cu Constantin și Liciniu, edict care permitea existența creștinilor. Acest edict a fost aplicat însă doar parțial, din cauza morții neașteptat de rapide a lui Galeriu.
În ziua premergătoare luptei cu Maxențiu din 28 octombrie 312, împăratul Constantin a văzut pe cer o cruce luminoasă și înscrisul „in hoc signo vinces” („prin acest semn vei învinge”), apoi, în noaptea următoare, a avut un vis în care i S-a arătat Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Care l-a îndemnat să însemneze cu Sfânta Cruce toate steagurile de luptă ale oștirii sale. Constantin a făcut întocmai. Monograma lui Hristos a pus-o pe un steag numit „labarum”. Prin purtarea de grijă și marea milostivire a Domnului nostru Iisus Hristos, Constantin l-a învins pe Maxențiu, intrând triumfător în Roma.
Din anul 316, Liciniu s-a distanțat de împăratul Constantin cel Mare, devenind reprezentantul declarat al păgânismului în Orient, unde erau mulți creștini, și a început persecutarea lor în perioada anilor 320-323. El a fost înfrânt însă de Constantin, adversarul său politic și religios, la 18 septembrie 324, la Chrysopolis (azi: Scutari, lângă Calcedon), și condamnat la moarte și executat la Tesalonic în anul 324. Din acel moment, Constantin a rămas singurul împărat al Imperiului Roman, până la moartea sa, în 22 mai 337.
Conform părintelui profesor Ioan Rămureanu, prin păstrarea titlului păgân de „pontifex maximus”, Constantin avea dreptul și posibilitatea supravegherii și ținerii în frâu a păgânismului, în interesul creștinismului însuși. Împăratul Constantin i-a scutit pe clericii creștini de tribunalele civile, îngăduindu-le în același timp laicilor să-și supună conflictele arbitrajului episcopal; a scutit Biserica de dări, înapoindu-i tot ceea ce îi fusese confiscat și i-a acordat dreptul de a primi legate și donații; le-a acordat ajutor episcopilor, sprijinindu-i în actul de construire a lăcașurilor de cult și de întreținere a clerului; a abrogat dispozițiile și legile contrare spiritului creștinismului; a ordonat restricționarea luptelor de gladiatori și trimiterea condamnaților la mine; a ordonat îngreunarea divorțurilor, pedepsirea adulterului și a siluirii, a violului; a interzis aruncarea copiilor și vinderea lor, acordând ajutoare părinților săraci; a luat măsuri de protejare și ajutorare a săracilor, orfanilor, văduvelor și bolnavilor.
Prin legea dată în anul 321, Constantin a generalizat repausul duminical în tot Imperiul Roman. Din anul 317, în Imperiul Roman, monedele au avut inscripționat pe ele monograma creștină.
Supunându-se voinței lui Dumnezeu, Constantin a zidit la Bizanț o cetate pe care a înfrumusețat-o cu toate podoabele și a numit-o Constantinopol, mutându-și aici scaunul împărătesc, ceea ce a dus la punerea temeliei Imperiului Roman de Răsărit, care a durat până la 29 mai 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de turci, sub conducerea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451 – 1481).
Constantin, „Episcop din afară” la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325)
Convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea din anul 325 constituie unul dintre meritele deosebite ale lui Constantin cel Mare, deoarece el a dispus ca episcopii imperiului să definească împreună adevărurile de credință și să asigure unitatea creștinismului, spre eradicarea ereziei lui Arie, întrucât „Dumnezeu nu îngăduie ca omenirea să trăiască prea mult în întuneric, nu îngăduie ca reaua voință a unora să biruie într-atât încât lumina Sa strălucitoare să nu mai arate calea mântuitoare”.
Împăratul îi respecta mult pe episcopi, considerându-se el însuși „episcopul din afară”: „Dumnezeu v-a chemat să fiți episcopi pentru tot ceea ce ține de treburile dinlăuntru ale Bisericii. Iar pentru cele din afară, m-a rânduit pe mine episcop”. Prin aceasta, voia să-și exprime convingerea că populațiile încă necreștine îi fuseseră încredințate din punct de vedere religios, având misiunea de a le face cunoscută Evanghelia lui Hristos. În aceste circumstanțe putem înțelege condițiile tratatului de pace semnat, în anul 332, între bizantini și goți, când goții, care fuseseră învinși, au devenit aliați ai imperiului. În acest sens poate fi înțeles „episcopatul” lui Constantin. Constantin s-a îngrijit și de creștinii aflați în Persia.
După Constantin, misiunea providențială a imperiului a fost, în mod firesc, natural, cea de a stăpâni toate națiunile, pentru a aduce, în mijlocul lor, lumina Evangheliei, și de a instaura, încă din această lume, Împărăția lui Hristos. Astfel, lui Constantin și mamei sale, Elena, li s-a acordat titlul de „întocmai cu Apostolii”.
Cu toate greșelile pe care le-a făcut, indiscutabil, ca om de stat – și pe care istoria nu i le trece cu vederea -, „Constantin a fost împăratul creștin care a dobândit fericirea Cerului, iar Cerul i-a dăruit fericirea pământească” (pr. prof. dr. Adrian Gabor).
Sărbătoarea în tradiția poporului român
Ion Mușlea și Ovidiu Bârlea („Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu”, Editura Minerva, București, 1970) vorbesc despre Sfinții Împărați Constantin și mama sa, Elena, ca despre părinții Sfintei Cruci, iar prof. dr. Ion Ghinoiu („Credințe populare, tradiții, semne”, în „Jurnalul Național”, 21 mai 2010) amintește că, în calendarele populare, această zi mai este cunoscută și sub numele de „Constantin Graur” sau „Constandinu Puilor”, pentru că din această primă zi a verii păsările din pădure încep să-și învețe puii să zboare, după ce li s-a dezlegat glasul la Vlasie (11 februarie), s-au împerecheat și și-au construit cuiburile la Dragobete (24 februarie). Tot prof. dr. Ion Ghinoiu („Zile și mituri. Calendarul țăranului român 2000”, Editura Fundației Pro, București, 1999) amintește că, pentru a se preîntâmpina distrugerea holdelor și a strugurilor, e bine să nu se lucreze acum. De asemenea, până în această zi e bine să se semene porumb, ovăz și mei. I.A. Candrea („Iarba fiarelor”, 1928) este de părere și sfătuiește oamenii să țină această zi, pentru ca puii să nu fie mâncați de ulii.
(Articol publicat în Ziarul Lumina din 18 mai 2013, apărut sub semnătura Nicoletei Enculescu)
