Biserica noastră îl cinstește la 20 noiembrie pe Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul ale cărui sfinte moaște se află la Mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea. Cu acest prilej, Sfânta Liturghie va fi oficiată de către Înaltpreasfințitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei.
Un fragment din cinstitele moaște ale Sfântului Grigorie Decapolitul se află și la Biserica „Hagiu” din Capitală. Generalizarea cultului Sfântului Grigorie Decapolitul a fost hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1950.
Sfântul Grigorie Decapolitul
Născut la Irinopolis, oraș în Decapolea Isauriei, Asia Mică, în jurul anilor 780-790, într-o familie înstărită, a iubit de mic locurile liniștite, unde stăruia în rugăciunea către Dumnezeu. Rănit cu dumnezeiasca dragoste, a părăsit lucrurile cele veselitoare ale lumii și a alergat la limanul de mântuire al sihăstriei. Apărător al credinței ortodoxe, Sfântul Grigorie i-a mustrat pe călugării iconoclaști și, chiar în fața acestora, pe egumenul mănăstirii unde se stabilise între timp. Din această cauză, Sfântul Grigorie a fost bătut crunt. Liniștea trupească și sufletească le-a găsit într-o mănăstire din Decapole, unde egumen era unchiul său după mamă, Simeon, sub a cărui îndrumare duhovnicească a stat timp de 14 ani. Râvnind către o viață desăvârșită, s-a retras într-o peșteră unde, după lungi nevoințe de despătimire, s-a învrednicit de harul Sfântului Duh. Îndemnat de Dumnezeu, sfântul a făcut mai multe călătorii: la Efes, Constantinopol, Hristopolis, Tesalonic, Roma. În toate aceste locuri pe mulți a izbăvit din necazuri și nevoi prin rugăciunile lui, precum demonizatul întâlnit la Roma. Deși ducea o viață smerită și întru ascuns, vindecarea acelui demonizat a răspândit vestea prin împrejurimi cu privire la puterea sa tămăduitoare, iar pentru a nu fi cinstit ca sfânt, monahul Grigorie a fugit în Siracuza Siliciei, unde a dus numeroase lupte împotriva ispitelor și duhurilor diavolești, care luau diferite înfățișări pentru a-l scoate din locul unde se ascunsese, un turn. Între timp, o femeie de moravuri ușoare s-a stabilit în vecinătatea turnului pentru a atrage în păcatul desfrâului atât pe sfânt, cât și pe trecători sau pe marinari. Însă Sfântul Grigorie, prin îndemnuri duhovnicești, a reușit să-i îndepărteze de păcat pe acei bărbați și, mai mult, chiar pe femeie a convins-o să se căiască de viața păcătoasă în care trăia.
Părăsind turnul, iubitorul de Hristos a ajuns la Hydros, unde a pătimit din cauza ereticilor iconoclaști. După ce a fost eliberat de episcopul locului, sfântul a trebuit să treacă printr-o regiune locuită de păgânii mauri, iar unuia dintre ei, vrând să-l împungă cu sulița, mâna i-a paralizat și numai după rugăciunile sfântului a fost tămăduit. Stabilit apoi în Tesalonic, la Mănăstirea ‘Sfântul Mina’, Sfântul Grigorie a devenit foarte cunoscut prin harul de a prevedea viitorul și de a scruta conștiințele. Pentru a nu pierde cugetarea la cele dumnezeiești, în apropierea sfârșitului său, mult răbdătorul și iubitorul de nevoințe Grigorie a primit o boală grea, cea a dropicii. După un an de îndurare a bolii, în luna noiembrie, ziua a 20-a, sufletul sfântului, slăbit ‘întru bună bătrânețe și post sufletesc’, a trecut la Domnul.
‘Multă folosință și ajutor are cine merge la sfântul cu smerenie și cu credință’
Datorită neîntreruptei trezvii, potrivit numelui care-l poartă, neobositul rugător a biruit duhurile rele, fapt văzut în vindecările numeroșilor demonizați. Puterea asupra acestor duhuri s-a arătat chiar și la distanță, când un călugăr stăpânit de demon a fost vindecat, iar demonul părăsindu-l, a mărturisit că a ieșit din monah din cauza puternicelor rugăciuni ale Sfântului Grigorie, care în acel timp se afla la slujbă în biserică.
Considerat sfânt încă din timpul vieții pământești, mormântul Sfântului Grigorie a devenit într-un timp foarte scurt loc de pelerinaj pentru credincioși. Osemintele sfântului au fost depuse în mănăstirea întemeiată de ucenicul său, Iosif Imnograful, în Constantinopol. În acest lăcaș de cult au rămas moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul, probabil până în 1453, când capitala Bizanțului a fost cucerită de turci. Potrivit tradiției, aflându-se de cinstirea de care se bucura Sfântul Grigorie Decapolitul în rândul credincioșilor, boierii Craiovești, Barbu, Pârvu, Danciu și Radu, ctitorii Mănăstirii Bistrița Olteană, ‘au adus cu multă cheltuială sfintele moaște ale Cuviosului Grigorie la ctitoria lor, în ultimul deceniu al secolului al XV-lea. Până astăzi se află făcător de minuni, precum și sfânta mănăstire de multe primejdii este ferită și pământul acesta multă folosință și ajutor are, iar cine merge la sfântul cu smerenie și cu credință, află folos și tămăduire, atât trupește, cât și sufletește’ (Viețile Sfinților pe luna Noiembrie). Mai târziu, banul Barbu Craiovescu s-a călugărit în ctitoria sa, primind numele de Pahomie.
În vremuri de primejdie, moaștele erau ascunse într-o peșteră din apropiere, precum s-a întâmplat în iarna anului 1610-1611, când ungurii lui Gabriel Bathory au pătruns în Țara Românească, iar mitropolitul Matei al Mirelor, refugiat la noi din cauza turcilor, s-a îndreptat spre Mănăstirea Bistrița, unde starețul Teofil l-a primit și l-a adăpostit în peștera unde se aflau moaștele. Cu acest prilej, mitropolitul Matei al Mirelor a fost rugat să scrie viața, acatistul și paraclisul sfântului pentru că monahilor din așezământul de la Bistrița le era necunoscută viața ocrotitorului lor.
Tămăduitor și izbăvitor de ciumă, secetă sau holeră
De-a lungul timpului, generații de voievozi, boieri și credincioși au îngenuncheat la racla Sfântului Grigorie, pentru ca acesta să mijlocească înaintea Preasfintei Treimi izbăvirea de neputințele trupești și sufletești. În anul 1765 a izbucnit o mare ciumă în București, iar domnul Țării Românești, cunoscând puterea tămăduitoare a moaștelor Sfântului Grigorie Decapolitul, a mers la mitropolie pentru a-l ruga pe ierarh să le aducă. La 1 mai au fost aduse la mitropolie moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul, de unde, împreună cu Domnul, cu înaltele fețe bisericești și boierii, au pornit în procesiune prin București, rugându-se toți și nădăjduind că-i va scăpa de ciumă. Timp de doi ani, episcopul Râmnicului era obligat ca în Săptămâna Luminată să aducă racla Sfântului Grigorie și să fie lăsate în București până la Înălțarea Domnului. În vara anului 1779, fiind în țară secetă mare și lăcuste, episcopul Chesarie al Râmnicului și numeroși clerici au însoțit până la Craiova moaștele sfântului într-o procesiune. Dacă un bolnav pierdea nădejdea în vindecare, singura-i scăpare era să vină la Mănăstirea Bistrița și să rămână mai mult timp în apropierea sfintelor moaște, așa cum a făcut Hagi Stan Jianu, care în 1791 și-a trimis fiul, bolnav de friguri, la mănăstire, ‘să-l las acolo câtăva vreme, fiind și alte sfinte moaște și sfetii Grigorie… doar va face Dumnezeu vreo minune’, se arată într-un studiu închinat minunilor Sfântului Grigorie Decapolitul de la Mănăstirea Bistrița Olteană, de către Dragoș Petroșanu, căzut pe câmpul de luptă de la porțile Odessei, în 16 octombrie 1941, în războiul pentru reîntregirea pământului românesc.
Între anii 1812 și 1813, în timpul ciumei lui Caragea, s-au adus la București moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul ‘și s-a cunoscut în faptă ajutorul, că au început boala a scădea până s-au și contenit mai de tot’. Mai târziu, în anul 1831, a izbucnit la Craiova epidemia ‘cholera morbus’, necunoscută în acele vremuri pe meleagurile românești. Pentru aceasta s-au chemat moaștele sfântului de la Bistrița pentru mântuirea orașului, procesiune pe care credincioșii craioveni au întâmpinat-o cu mare bucurie, iar toată oștirea română a făcut o mare paradă.
Un călător străin, vizitând în 1859 Țara Românească, a trecut și pe la Mănăstirea Bistrița, unde între altele menționa că în așezământul monahal se află ‘sântele relici (moaște) ale sântului Grigorie Decapolitul, ce sunt în mare venerațiune în toată Oltenia. La marile calamități le scoate cu o deosebită pompă, spre a potoli mânia cerească’.
Descrierea unei procesiuni pentru încetarea secetei
În vara anului 1904, moaștele Sfântului Grigorie au fost purtate în procesiune prin orașele și satele vâlcene pentru potolirea secetei care bântuia ținutul, procesiune la care a luat parte și episcopul Râmnicului. ‘Ne adunasem noi mazilii Gorjului la isprăvnicie, să ne ducem întru întâmpinarea sfintelor moaște ale Sfântului Grigorie de la Bistrița, care fuseseră cerute de popor stăpânirei, căci dase Dumnezeu o secetă cumplită. Pământul căscase crăpături înspre măruntaiele lui, livezile și holdele începuseră a se usca supt vipia de foc a soarelui, iar pădurile se aprindeau din te miri ce. Am făcut rost de un car mai frumos și de patru juncani tineri, porumbaci în păr și de curând învățați la jug, ca să putem căra racla cu sfântul. Am luat pe sfânt în primire de la Mănăstirea Polovragilor, cea așezată la cheia Oltețului. Patru călugări bătrâni și starețul străjuiau racla, pe de lături mergeam noi mazilii, călări, făcând gardă de cinstire sfântului, mai pe alăturea cu noi mergeau călugării ceilalți, iar pe urmă tot poporul. Așa treceam din sat în sat. Când am ajuns la câmpul Cărbuneștilor, după ce trecusem de conacul Bengeștilor, a început a se îngreuna din ce în ce racla cu sfântul, parcă cineva nevăzut, dar greu, se tot urca în car. Juncanii se opinteau din răsputeri, apoi au stat obosiți și fără puteri. Oamenii au căutat prin împrejur ceva necurat și au găsit într-un puț un om mort, căruia i s-au făcut legiuitele slujbe și a fost îngropat, după care juncanii au urnit carul cu racla sfântului care le părea acum ușoară, căci jugul sta la jumătatea grumazului ca și cum n-ar fi avut vreo greutate. Așa l-am dus pe Sfântul Grigorie la Târgu Jiu și l-am băgat în Biserica Domnească din Piața Mare, unde i s-a făcut priveghiu și slujbă mare zi și noapte. După asta s-a îndurat Dumnezeu și a deschis jghiaburile, căci a plouat trei zile încheiate. (…) Și a ascultat Dumnezeu rugăciunile cuvioșilor călugări și ale poporului obidit și în mare lipsă pentru slăvirea fericitului său ales întru aleși, Sfântul Grigorie de la Bistrița, care a cerut îndurarea Celui prea slăvit în veci’, a notat scriitorul oltean Nicolae al Lupului despre o astfel de procesiune din județul Gorj.
O singură dată s-a încercat strămutarea moaștelor Cuviosului Grigorie de la Mănăstirea Bistrița. Aceasta s-a întâmplat în vara anului 1948, când membrii Sfântului Sinod au hotărât ca sfintele moaște să fie strămutate la Catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea. Dar credincioșii din apropierea Mănăstirii Bistrița, fiind foarte legați duhovnicește de sfântul lor drag, s-au opus cu multă îndârjire, unii țineau post și înălțau rugăciuni la racla sfântului, iar alții se așezau de-a lungul drumului.
Controverse cu privire la anul morții Sfântului Grigorie Decapolitul
În literatura hagiografică românească, viața Sfântului Grigorie Decapolitul a fost cercetată mai mult cu privire la aducerea moaștelor Sfântului Grigorie la mănăstirea vâlceană Bistrița sau cu privire la minunile săvârșite de sfânt și mai puțin cu privire la cercetarea vieții sale. Sfântul Grigorie a avut un rol important în ultima fază a luptelor iconoclaste.
A fost părintele duhovnicesc al lui Iosif Imnograful, care s-a dus la Roma pentru a-i arăta papei situația Ortodoxiei și pentru a-i cere ajutorul în disputa iconoclastă.
Există în literatura de specialitate mai multe controverse cu privire la datarea exactă a trecerii la Domnul a Sfântului Grigorie Decapolitul. De exemplu, ‘Biographical Dictionary of the Saints’, London, 1924, Enciclopedia Catholica, vol. VI, arată că anul trecerii la Domnul este 817, sau alți cercetători dau alți ani, precum 826. Un studiu amplu despre viața Sfântului Grigorie Decapolitul a fost publicat în anul 1926 de către savantul catolic ceh Francis Dvornik, care a demonstrat că în afară de biografia Sfântului Grigorie scrisă de Ignatie Diaconul, mai sunt câteva surse care vin să completeze puținele date istorice. Lacunele din biografia realizată de Ignatie Diaconul sunt completate de ‘Viața Sfântului Iosif Imnograful’, pe care a compus-o unul dintre ucenicii lui, Ioan, în care se precizează ziua și anul trecerii la Domnului a Sfântului Grigorie Decapolitul: 20 noiembrie 842. (Informații preluate și din Ziarul Lumina)
