După 15 ani de viețuire în înghețata Rusie, în ziua de 10 ianuarie a anului 1882, Cuviosul Antipa ieroschimonahul a pășit spre marea întâlnire cu Hristos. Departe de casă, departe de Athos, departe de Prodromu pe care l-a iubit, Sfântul Antipa a rămas mărturie a faptului că sfinții unesc – și nu dezbină.
Ce pot avea în comun un sat uitat de lume, din cea mai săracă zonă a județului Bacău, cu patria monahilor și cu cea mai mare țară ortodoxă? Ortodoxia este principalul factor de unitate, o singură credință, o singură mărturisire și o singură Euharistie.
În cursul istoriei, au existat evenimente care au tulburat această unitate de credință. Oameni și fapte, distanța fizică, vicisitudinile vremii, factorii naționali și lingvistici au contribuit fiecare în parte la distanțarea acestei unități. Totuși, peste toate aceste împotriviri a existat o punte de legătură între cele trei mari tradiții. Un om sfânt și simplu, născut pe dealurile Bacăului, cinstit ca sfânt atât în Muntele Athos, cât și în pravoslavnica Rusie.
Calapodeștiul Bacăului – locul copilăriei și al tinereții Sfântului Antipa
Câteva case înșirate pe o colină, ce au în centru o istorică biserică, alcătuiesc satul Calapodești – fostul Vulturești, din comuna Dealul Morii, județul Bacău. Un sat obișnuit, cu problemele caracteristice unei așezări din podișul Moldovei: sărăcie, îmbătrânirea populației, fuga tinerilor la oraș sau în vestita Italie, drame trăite cotidian de o mână de oameni. Însă, ceva a făcut ca numele acestui sat să fie cunoscut în întreaga lume ortodoxă și să fie trecut chiar și în „călindar”, așa cum se mândresc bătrânele din Calapodești. Câte sate din țara aceasta au cinstea să devină expresie liturgică, să fie prezente pe buzele a zeci de mii de preoți din întreaga lume ortodoxă?
„Pricina” a fost un copilandru care a străbătut ulițele prăfuite ale Calapodeștiului, la începutul secolului al XIX-lea. Pe numele lui Alexandru Luchian, el nu a fost om de știință, nici nu a avut o invenție care să transforme lumea, n-a fost nici om politic, nici măcar nu a făcut foarte multă școală. Un simplu copil, născut în familia diaconului Gheorghe Constantin Luchian și a Ecaterinei Manase. De mic, a rămas orfan, lucru ce l-a făcut să învețe o meserie – legatul cărților, pentru a-și întreține familia. Când avea în jur de 20 de ani, mama lui s-a călugărit, iar Alexandru i-a preluat exemplul, bătând la porțile mănăstirilor Neamț și Căldărușani.
Athosul – patria nevoințelor monahale
La Căldărușani, unde a fost primit, erau încă vii povățuirile Sfântului Paisie de la Neamț, moștenite prin starețul Gheorghe. Aici, fratele Alexandru s-a dovedit a fi așa cum se cuvine celor dornici de viață călugărească.
După doi ani, a luat drumul către patria nevoințelor monahale, Sfântul Munte Athos. Românii erau destul de puțini, plecaseră de vreo sută de ani cu Sfântul Paisie acasă, în Țările Române. O mână de călugări își făcuseră culcuș la Schitul Lacu. Așezarea era renumită pentru asprimea vieții pe care o duceau monahii. În această rânduială a petrecut și cuviosul, timp de 15 ani. După o viață semipusnicescă, s-a mutat într-una dintre cele mai vechi mănăstiri athonite, la Esfigmenu. Aici, a viețuit timp de patru ani, perioadă în care a primit călugăria, numele de Antipa și taina hirotoniei.
Tocmai în această perioadă, doi părinți din Moldova puneau bazele unui nou schit în Athos. Cu binecuvântarea și cheltuiala Mitropolitului Veniamin Costachi, ieromonahii Nifon și Nectarie au început ctitorirea Schitului Românesc Podromu. Eforturilor lor s-a alăturat și românul Antipa, care avea deja o mare popularitate între viețuitorii Sfântului Munte. Donația vlădicăi Veniamin a fost suficientă doar pentru punerea temeliei. În acest context, obștea prodromită a hotărât ca ieromonahul Antipa să revină în țară, în scopul de a strânge donații absolut necesare.
Nu știm dacă a fost acasă, la Calapodești, dar cunoaștem că, după 20 de ani de străinătate, părintele Antipa s-a așezat la schitul Bucium, de lângă Iași. De aici, și-a trimis obolul spre frații aflați în plină ridicare a bisericii mari și a chiliilor necesare.
Mănăstirea Valaam – locul desăvârșirii
Nevoile schitului românesc i-au purtat pașii părintelui Antipa spre pravoslavnica Rusie. O Rusie iubitoare de ortodoxie în care, de la casa regală a Romanovilor, până la cetățeanul guberniilor, cu toții auziseră de Sfântul Paisie de la Neamț. Cu această speranță, monahul român a mers la Moscova și, apoi, la Sankt Petersburg.
Chiar din primul an al venirii sale în Rusia, a vizitat Mănăstirea Valaam, situată pe o insulă din lacul Ladoga, în apropiere de Finlanda și nu a putut să o uite. După ce a trimis ajutoarele la Schitul Prodromu, în noiembrie 1865 s-a așezat pentru totdeauna aici. Aici și-a continuat nevoințele duhovnicești, căutând să fie folositor obștii care îl înfiase.
Datorită vieții sale, a ajuns să fie cunoscut în părțile de nord ale Rusiei, creând un adevărat curent de reînnoire duhovnicească. A făcut din Valaam un „Athos al nordului Rusiei”, patrie a trăirii filocalice. A împreunat duhul paisian de acasă cu nevoințele athonite, în spațiul unei culturi iubitoare de ortodoxie. Rezultatul se poate vedea și acum – într-un adevărat oraș al călugărilor. Deși nu a fost stareț al lavrei rusești, până astăzi, numele Sfântului Antipa este viu pe buzele monahilor de la Valaam.
După 15 ani de viețuire în înghețata Rusie, în ziua de 10 ianuarie a anului 1882, Cuviosul Antipa ieroschimonahul a pășit spre marea întâlnire cu Hristos. Departe de casă, departe de Athos, departe de Prodromu pe care l-a iubit, Sfântul Antipa a rămas mărturie a faptului că sfinții unesc – și nu dezbină.
Calapodeștiul Bacăului multă vreme nu a știut că a zămislit un sfânt. Și, nici românii nu au știut de viața acestui om minunat. Faima lui s-a menținut atât în Rusia, cât și la Muntele Athos. În anul 1906, monahii ruși de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon, din Sfântul Munte, l-au trecut în rândul sfinților. Au fost urmați îndeaproape de frații ruși. Numai acasă, abia în anul 1992, a fost cinstit că prieten al lui Dumnezeu. Astăzi, dacă mergi la Calapodești, citești în ochii bătrânilor: „Știi, eu sunt din sat cu Sfântul”! (Articol postat pe doxologia.ro la data de 9 ianuarie 2014, semnat de Nicolae Pintilie)
