Sfânta Maria Egipteanca şi omul contemporan

„Nu există păcat de neiertat în afară de păcatul nepocăit”, spune Sfântul Isaac Sirul aducându-ne aminte de importanţa pocăinţei care ne oferă posibilitatea unui nou început în viaţa duhovnicească.

Am început cu acest cuvânt, deoarece duminica a cincea din Postul Mare este dedicată unei sfinte care prin pocăinţă a parcurs drumul de la patimă la virtute, de la moarte la viaţă: Sfânta Maria Egipteanca.

Nu întâmplător Biserica a aşezat cinstirea ei înspre finalul perioadei de postire, ci ca să ne ofere ajutor în evoluţia noastră duhovnicească.

În primul rând ne arată că un om la fel ca noi are această posibilitate să îşi schimbe viaţa şi, prin pocăinţă, să ajungă la Hristos, să ajungă #maitarecamoartea. Dacă acest om a reuşit noi de ce nu am putea?

Apoi, prin exemplul ei primim încurajarea că nu este târziu niciodată să punem început bun şi să căutăm viaţa veşnică din Împărăţia Cerurilor. Desigur, prin pocăinţă.

Oare este aşa de greu pentru omul contemporan să se pocăiască şi să îşi îndrepte privirea spre Hristos, să tindă spre El?

Răspunsul la această întrebare se află în inima fiecăruia dintre noi, însă este cert că trebuie să luptăm cu două mari patimi ale prezentului: indiferenţa duhovnicească şi comoditatea.

În primul rând pocăinţa implică conştientizarea stării de păcătoşenie în care ne aflăm şi hotărârea de a ieşi din impasul duhovnicesc.

Iar drumul de la păcat la virtute, de la moarte la viaţă, trece prin taina Sfintei Spovedanii, unde ne mărturisim patimile şi luăm hotărârea de a nu le mai săvârşi.

Pocăința este scara care ne urcă de unde am căzut

– Sfântul Efrem Sirul

Pocăinţa implică osteneală, iar omul contemporan este atât de ostenit de viaţa cotidiană încât rareori alocă din resursele sale şi unei osteneli duhovniceşti. Pocăinţa nu se realizează cu telecomanda în mână şi aşezat confortabil în faţa televizorului. Ori nedezlipit de telefonul inteligent.

Pocăinţa implică dragostea de Dumnezeu concretizată în rugăciune şi metanii, în părerea de rău pentru păcatele săvârşite şi decizia de a te lepăda de vieţuirea păcătoasă. Pocăinţa implică o continuă alergare spre Hristos şi neîntoarcerea la viaţa păcătoasă.

Cel mai probabil uzura datorată unei vieţuiri pământeşti aflată sub povara grijilor de zi cu zi şi confortul pe care ni-l oferă propriul cămin ne păcălesc spre o rutină în care Dumnezeu este lăsat „pe mâine”.

Această plasare a pocăinţei într-un viitor nedefinit reprezintă mirajul care se destramă brutal şi brusc la moarte.

Atunci conştientizăm că timpul s-a scurs şi pocăinţa a devenit dintr-un viitor nedefinit un trecut imposibil de atins.

Prea târziu. Pocăinţa trebuie să înceapă acum, nu mai încolo, nu mâine.

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente