Încă din secolul al II-lea, creștinii erau cunoscuți drept crucis religiosi („închinătorii crucii”). Prefigurată în Vechiul Testament prin diferite obiecte sau semne, Sfânta Cruce (lat. crux, gr. stauros) devine, în Noul Testament, din instrument de tortură și blestem, altarul de jertfă al lui Hristos, sfințit cu însuși Sângele Său, mijlocul proslăvirii Sale, semnul biruinței și „armă asupra diavolului”, fiind totodată semnul ce se va arăta pe cer la cea de-a doua venire a Domnului. În cele ce urmează, ne propunem o incursiune în istoria lemnului Sfintei Cruci și a cultului adus acestuia, de-a lungul vremii, în Biserica Ortodoxă.
Sfânta Cruce ocupă un loc central atât în evlavia particulară, cât și în cultul Bisericii. Mărturie în acest sens stau semnul crucii cu care fiecare credincios se însemnează deseori, numeroasele biserici și sărbători închinate Sf. Cruci, folosirea ei ca semn de binecuvântare în Sf. Taine și ierurgii etc.
Dacă lăsăm de-o parte unele legende medievale care susțin originea paradisiacă a lemnului crucii, răsărit dintr-o sămânță a pomului vieții, istoria acestei minunate relicve a creștinătății începe în vremea Mântuitorului, mai precis în timpul Sfintelor Sale Patimi. Deși Evangheliile canonice descriu cu lux de amănunte răstignirea Mântuitorului, pentru a conștientiza mai bine cruzimea supliciului pe care Hristos și l-a asumat, este necesar să vedem în ce consta o răstignirea romană în secolul I d.Hr.
Condamnare rezervată sclavilor
Pedeapsa cu moartea prin răstignire a fost preluată de Statul roman de la fenicieni în timpul războaielor punice (secolul al III-lea î.Hr.), fiind o practică frecvent răspândită în Europa (la sciți, macedoneni, greci, celți, britani), în nordul Africii (cartaginezi, numidieni) sau în vestul Asiei (indieni, asirieni, seleucizi), timp de nouă secole. Menționat întâia oară în anul 519 î.Hr., când regele persan Darius a răstignit 3.000 de captivi, acest supliciu a fost abolit de împăratul Constantin cel Mare în 337 d.Hr. Răstignirea nu era practicată de evrei și, cu excepția crucificării a 800 de locuitori ai Ierusalimului de către regele hasmoneu Alexandru Ianeul în 87 î.Hr., ea a fost, în Palestina, o pedeapsă aplicată de către autoritatea romană.
Erau condamnați, de regulă, sclavii și foarte rar cetățenii romani, acuzați de rebeliune, lezmajestate, dezertare, spionaj sau chiar de falsificarea testamentului ori de practicarea magiei negre. Sentința era pronunțată de către conducătorul provinciei (procurator sau proconsul) într-un loc public, printr-o formulă lapidară: „ad crucem eundum est!”.
Condamnatul era predat apoi călăilor (carnefices), dezbrăcat de haine, în cazul în care nu fusese deja biciuit, și obligat să parcurgă drumul (via crucis) până la locul execuției, purtând bârna orizontală a crucii (patibulum), de aproximativ 35-60 kg, legată de mâinile întinse și fiind astfel expus căderilor cu fața la pământ. Duritatea traseului, un spectacol macabru în sine, este evidențiată și de faptul că legea romană considera sentința executată și în cazul în care condamnatul murea „sub cruce”, adică pe drum.
Locul execuției, vizibil de la depărtare
După ce Domnul a fost biciuit și batjocorit de către soldații romani, Ponțiu Pilat, guvernatorul roman al provinciei Iudeea (26-36 d.Hr.), la presiunea mulțimii iudeilor, a rostit sentința, spălându-se pe mâini, și Mântuitorul Hristos a fost trimis spre locul răstignirii, purtându-Și crucea. Dar, căzând sub povara ei, soldații l-au silit pe Simon Cirineul să facă acest lucru.
Locul execuției era un loc pustiu în afara zidurilor cetății, dar vizibil de la depărtare, în cazul de față – Golgota (lat. calva), o colină mică în afara Ierusalimului, plină de pietre și fără copaci, având forma unui cap. Odată ajuns aici, mâinile condamnatului erau fixate pe bârna orizontală, cu ajutorul frânghiilor și/sau cuielor (de regulă, cuie de dulgher – clavi trabales – de 12-18 cm). Locul țintuirii mâinilor se afla puțin mai sus de încheietură, într-o regiune suficient de puternică pentru a putea suporta greutatea corpului atârnat. Deși iconografia creștină redă palmele Domnului străpunse de cuie, trebuie avut în vedere că termenul mână menționat în Evanghelii (aramaic yad, gr. cheir, lat. manus) desemnează o zonă mai largă care cuprinde palma, încheietura și prima secțiune a antebrațului.
În cele din urmă, brațul orizontal al crucii era fixat, cu ajutorul cuielor, de brațul vertical (staticulum sau stipes) înfipt dinainte în pământ, iar picioarele condamnatului imobilizate și țintuite de acesta. Ele puteau fi așezate pe un suppedaneum (scăunel de picioare), ceea ce ușura durerile, dar lungea supliciul, sau puteau fi țintuite fără sprijin, ușor îndoite, cu tălpile lipite de stâlpul vertical. În vârful acestuia se fixa o scândură (titulus) pe care era consemnată vina condamnatului, în cazul Domnului: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”. Crucile folosite erau confecționate dintr-un pom fructifer neroditor (nuc, măslin etc.) și puteau avea diferite forme: crux immissa (†), crux commissa (T), crux decusata (X) etc.
Tehnică adusă la superlativ
În funcție de constituția fizică a răstignitului, de metoda de țintuire, de biciuirea suferită, agonia era de scurtă durată, ca în cazul lui Hristos (Marcu 15, 44-45) sau se putea prelungi zile la rând. Moartea survenea din diferite cauze: asfixie (datorată dilatării toracelui prin imobilizarea brațelor la orizontală), șoc hipovolemic, deshidratare, septicemie. Pentru ca înfometarea sau deshidratarea să nu fie fatale, condamnatului i se administra o băutură revigorantă folosită de soldații romani, numită poscă (vin oțețit amestecat cu apă și îndulcit, eventual, cu miere). Când se dorea grăbirea morții, ca în cazul celor doi tâlhari răstigniți împreună cu Hristos, se recurgea la crurifragium, zdrobirea fluierelor picioarelor (tibie sau glezne) prin lovituri de măciucă, care punea capăt ridicării istovitoare a picioarelor pentru a ușura respirația. Pentru a provoca sau verifica moartea, ca în cazul Domnului, sutașul (numit exactor mortis) ce conducea grupul răstignitorilor, aplica o lovitură de lance care trecea prin cutia toracică și ajungea la inimă.
Trupul mort, coborât de pe cruce, putea fi aruncat într-o groapă comună, împreună cu instrumentele execuției, sau putea fi încredințat oricui s-ar fi milostivit să-l îngroape.
Cerând de la Pilat trupul Domnului, Iosif din Arimateea l-a coborât de pe Cruce și l-a îngropat, împreună cu Nicodim, în mormântul său aflat într-o grădină din apropierea locului răstignirii. Cele trei cruci și instrumentele execuției au fost aruncate într-o cisternă cu apă (astăzi Capela „Sf. Cruci”) ce se găsea în aceeași grădină.
La câteva decenii după distrugerea Templului (70 d.Hr.), în anul 135 d.Hr., împăratul Hadrian a construit pe ruinele Cetății Sfinte un oraș păgân, Aelia Capitolina. Golgota și Sfântul Mormânt au fost acoperite cu un mare val de pământ întărit cu contraforți, pe care au fost înălțate Forul și templul lui Venus.
Minunea care a schimbat istoria
Conform istoricilor bisericești Eusebiu de Cezareea și Lactanțiu, în ajunul bătăliei din octombrie 312, împotriva lui Maxențiu, de la Pons Milvius (Podul Vulturului), pe Tibru (la 12 km nord-est de Roma), împăratului Constantin cel Mare i s-a arătat o cruce luminoasă pe cer, încadrată de cuvintele „întru aceasta vei învinge”. Noaptea, în vis, Hristos i-a poruncit să pună pe steagurile, coifurile și scuturile oștenilor săi semnul Crucii, pentru a obține astfel biruința. Puternic marcat de minunea petrecută, Constantin a pus să se execute celebrul stindard militar numit labarum, ce purta semnul Crucii, monograma lui Hristos și imaginea împăratului, ce i-a asigurat victoria împotriva lui Maxențiu și, mai târziu, împotriva lui Liciniu (324). Intrat biruitor în Roma, Constantin a înălțat un monument triumfal, poruncind ca în mâna propriei sale statui să fie așezată „o lance lungă în chipul crucii”, iar dedesubt o inscripție: „Prin acest semn mântuitor am izbăvit orașul vostru de sub jugul tiranului”. Deasupra intrării în palat a așezat un panou în care era reprezentat el, având Crucea în mână și zdrobind capul unui balaur, iar în sala tronului, pe plafon, a pus să se picteze o minunată cruce gemmata.
Dar, „Aceluia ce biruise moartea, nu I se potrivea să-Și lase mărturia izbânzii să zacă undeva sub povara uitării, iar Constantin nu putea răbda să vadă pomenitul loc (Golgota și Sf. Mormânt) ajuns pradă uitării și a ignoranței” (Eusebiu de Cezareea). În anul 325 sau 326, primul împărat creștin a poruncit dărâmarea templului lui Venus și a statuii lui Jupiter, înălțate de Hadrian pe colina Răstignirii și a Învierii Domnului, și apoi excavarea locului. „După ce a ieșit la iveală mormântul Domnului, au apărut trei cruci, acoperite de pământ, lângă acesta” (Teodoret de Cyr). Crucea Mântuitorului a fost recunoscută când, la sugestia patriarhului Macarie al Ierusalimului, a fost atinsă de o femeie greu bolnavă, tămăduind-o în chip minunat. Părți din Lemnul Sfânt au fost trimise la Constantinopol și Roma, iar o altă parte, așezată într-o raclă de argint și încredințată patriarhului Ierusalimului. Alături de Sfânta Cruce, au mai fost descoperite titulus-ul INRI, cele 4 cuie și instrumentele Patimilor.
Cinstirea Sfintei Cruci
Semnul crucii făcut pe frunte (sphragis) cu un singur deget (degetul mare), reprezintă unul dintre cele mai vechi rituri creștine, făcând parte încă din secolul al II-lea din rânduiala Botezului. Se pare că el derivă din semnul thau, ultima literă a alfabetului ebraic, cu care sunt pecetluiți membrii comunității mesianice în viziunea lui Iezechiel (9, 4-6), reprezentând pentru primii creștini Numele lui Dumnezeu (Cuvântul), slava Sa dumnezeiască. Semnul crucii era folosit și în alte Taine ale Bisericii (Mirungerea, Maslul, Euharistia) sau înaintea unor momente importante din viața creștinului, fiind totodată o armă redutabilă împotriva demonilor și a lucrării acestora. În secolul al II-lea apare, de asemenea, închinarea întregii fețe cu semnul crucii, iar în secolul al IV-lea se răspândește obiceiul de a se însemna cu el fruntea, gura și inima. Semnul mare al crucii a apărut și el destul de devreme, fiind deja familiar în secolul al VIII-lea, după cum mărturisește „Viața Sfintei Nina, luminătoarea Armeniei”. Pentru a-i combate pe ereticii monofiziți și monoteliți care invocau facerea semnului crucii cu un singur deget în favoarea ereziei lor, ortodocșii au început să se însemneze cu două degete, simbolizând astfel cele două firi și cele două voințe în Hristos, obicei păstrat la slavi până la reforma patriarhului Nicon (1652). Dar, odată încheiate disputele hristologice, Biserica a introdus închinarea cu trei degete în numele Sfintei Treimi, așa cum o păstrează astăzi ortodocșii, practică devenită comună Răsăritului și Apusului la începutul secolului al XII-lea. În Apus însă începe, între secolele VIII-XIII, să se introducă inovația de a face semnul crucii de la stânga la dreapta, iar papa Inocențiu al III-lea († 1216) le atestă pe ambele ca fiind justificate.
Prima reprezentare sigură datată a Crucii pe un monument creștin este cea incizată pe peretele unei case din Herculanum (Italia), înainte de anul 79. Tipul Crucii se regăsește atât în arhitectura lăcașurilor de cult, în plan și elevație (cruce greacă liberă sau înscrisă), cât și în iconografie, începând cu frescele catacombelor (secolele II-III), fie direct sub forma crucii grecești (^) sau latine (†), fie indirect sub forma diferitelor simboluri: catargul, plugul, ancora, tridentul, orantul, litera thau, monograma. De asemenea, el apare reprezentat pe relicvarii, bijuterii, lămpi, inele, monede, sigilii. Crucile erau ornamentate cu flori (crux florida) sau cu pietre prețioase (crux gemmata).
Împărații Teodosie II și Valentinian au interzis prin lege reprezentarea semnului Sfintei Cruci în locuri necuviincioase sau în care ar fi riscat să fie profanat prin călcarea cu picioarele (de exemplu, pardoseala bisericilor), hotărâre confirmată mai târziu de Sinodul Quinisext (692) prin canonul 73. Sinodul VII ecumenic (787) și apoi Sinodul constantinopolitan, din 869, au formulat în termeni clari venerarea tipului Sfintei Cruci, precizând că cinstirea dată icoanelor trebuie să fie echivalentă cu cea dată cărții Sfintelor Evanghelii și tipului Sfintei Cruci.
14 zile de procesiune, în Bizanțul medieval
Furată de trupele persane în 614, Sfânta Cruce a fost recuperată și readusă la Ierusalim de către împăratul Heraclie în martie 630 și depusă cu mare cinste în Biserica Sf. Mormânt. Acest eveniment, prăznuit, de asemenea, la 14 septembrie, stă probabil și la originea venerării Crucii în a treia duminică a Postului Mare, praznic deja fixat la Constantinopol la începutul secolului al VIII-lea. La 14 septembrie 630, cu ocazia vechii sărbători a Crucii, patriarhul Zaharia a înălțat în văzul credincioșilor Lemnul Sfânt și acesta constituie probabil momentul transformării praznicului Aflării Sfintei Cruci (prăznuită până astăzi separat de romano-catolici la 3 mai, de abisinieni la 4 mai și de copți la 6 martie) în sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci. De dată mai târzie și de origine constantinopolitană pare să fie Scoaterea Sfintei Cruci, prăznuită la 1 august. În această zi, care coincide cu începutul Postului Adormirii Maicii Domnului, fragmentul din Lemnul Crucii era scos din Palatul imperial, unde era păstrat, și dus în procesiune la Marea Biserică „Sfânta Sofia”. De aici, porneau zilnic procesiuni cu prețioasa relicvă prin cartierele orașului, spre a le feri de epidemii, până la data de 14 august, când era readusă în Palat.
Cel mai mare fragment din Sfânta Cruce, la Mănăstirea Xiropotamou
Din nefericire, fragmentele din Lemnul Crucii păstrate la Ierusalim și Constantinopol s-au pierdut în negura vremurilor. În primul caz, relicva ascunsă în 1009 în timpul persecuțiilor califului fatimid, redescoperită și reașezată în Biserica Sf. Mormânt în 1099 de cruciații lui, a căzut în 1187 în mâinile lui Salladin, pe câmpul de bătălie de la Hattin, unde fusese adusă de episcopul Bethleemului, la porunca regelui Ierusalimului. În al doilea caz, fragmentul din Sf. Cruce, păstrat în capela Pharos a Palatului imperial, împreună cu celelalte relicve ale Patimilor, a fost achiziționat între 1241-1242 de regele Franței, Ludovic al IX-lea, de la împăratul latin de Constantinopol și depus în Sainte Chapelle în 1248, dispărând în tulburările din vremea Revoluției franceze (1789-1794).
Astăzi, fragmente din lemnul Sfintei Cruci se mai păstrează în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, la Roma, Veneția, Constantinopol, în Franța (Saint Sernin de Toulouse; Capela „La Vraie-Croix” din Morbihan, Bretania; Anjou), Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul „Sf. Cruce” din Liege), Spania (Santo Toribio de Liébana) etc. Cel mai mare fragment din Sfânta Cruce se află la Mănăstirea Xiropotamou (Muntele Athos), fiind adus, în 1992, pentru câteva săptămâni și în țara noastră, spre închinare.
În 2004, cu prilejul hramului Cuvioasei Parascheva, a fost adus la Iași un alt fragment din lemnul Sfintei Cruci, care se află la Mănăstirea „Panaghia Soumela” – Veria, Grecia.
