Nimic în lume nu merită atâta dragoste ca omul și fiecărui om îi suntem datori cu ea, odată ce „Hristos iubește pe fiecare om cu aceeași dragoste cu care iubește întreaga lume”.
Una din coordonatele principale ale umanismului hrisostomic relevat în conținutul operelor sale este prietenia și dragostea. Rareori în literatură întâlnim vorbindu-se așa de frumos despre acestea.
Nu mulți Părinți sau scriitori bisericești înalță dragostei și prieteniei atât de emoționante imne, precum Sfântul Ioan i le-a înălțat în toate operele și în toate împrejurările vieții sale.
Pentru el, dragostea de Dumnezeu și de oameni nu este un cuvânt gol, ci cea mai vie și minunată realitate, singura pentru care viața merită să fie trăită, precum însuși spune: „Ce se poate asemăna cu dragostea? Nimic! Ea este rădăcina, izvorul și mama bunătăților, virtute care nu produce suferință, virtute plină de plăcere și aducând multă bucurie acelora care o exercită”(Scrisoarea 222, P. G. LII, col. 733-734).
Prietenul adevărat este un alt eu
În concepția Sfântului Ioan, prietenia, pentru ca să fie puternică și trainică, trebuie să aibă temei, motiv și model pe Hristos, care Și-a dat viața pentru prietenii Săi (Ioan 15, 13). Marele arhipăstor precizează că prietenia este unirea atât de strânsă între cel ce iubește și cel iubit, încât să nu mai fie două persoane deosebite, ci un singur om, întărind ideea că prietenul este un alter ego, un alt eu: „dacă ai douăzeci de prieteni, vezi cu încă douăzeci de ochi, lucrezi cu încă douăzeci de mâini, mergi cu încă douăzeci de picioare. Un ins poate să fie datorită prietenilor în mai multe locuri deodată în același timp”(Omilia LXXVIII, 4 la Ioan,P. G. LIX, col. 425). Într-adevăr, în concepția Sfântului, dacă cineva are un dușman, atunci acel dușman nu este atacat numai de o singură persoană, ci și de cele douăzeci, și atunci trebuie ca dușmanul să cedeze, pentru că el nu este respins de o singură persoană, ci de douăzeci. Dacă unul ar fi lipsă, el nu este pentru aceea în pericol; el este bogat prin partea cea mare, prin ceilalți douăzeci; și partea care cade este astfel susținută, cea mai slabă, prin cel mai puternic. El nu mai merge singur prin picioarele sale, ci și prin cele ale celorlalți; el nu lucrează numai prin mâinile sale, ci și prin ale celorlalți. Fiecare din ei are zece suflete; fiindcă nu are numai el unul singur grijă de lucrurile sale, ci și ceilalți au la fel. Și dacă ar fi așa o sută sau o mie uniți împreună, va fi la fel, și puterea se va adăuga în proporție cu numărul. Astfel, „nu i se poate întâmpla nimic rău celui ce este înconjurat de atâția; gărzile chiar, care veghează la siguranța împăratului, nu au nici atâta vigilență, nici atâta atenție. Aceștia îl păzesc pe regele lor din nevoie, aceia îl păzesc pe prietenul lor din iubire și din afecțiune. Or, iubirea are mai multă putere și forță decât frica. Regele este în teamă față de gărzile sale, prietenul se încrede prietenului mai mult decât în sine însuși și cu acest ajutor el nu se teme de cursele nimănui”. (Ibidem)
Prietenul sincer este cu mult mai dorit decât chiar lumina
Pe parcursul vieții sale, Sfântul Ioan a întâlnit oameni care au dorit să-l compromită sau să-i suprime viața, dar și prieteni adevărați și devotați care i-au oferit ajutorul în vremurile tulburi și au luptat pentru el cu mult curaj și abnegație. Marele predicator, prin următoarele graiuri își exprima convingereacă „prietenul sincer este cu mult mai dorit decât chiar lumina. Și să nu te miri că zic aceasta, pentru că mai bine ne-ar fi dacă s-ar stinge soarele, decât a fi lipsiți de prieteni adevărați; mai bine ne-ar fi de a trăi în întuneric decât de a fi fără prieteni. Și cum este aceasta, eu vă voi spune. Mulți văzând soarele, sunt în întuneric, pe când dacă sunt înconjurați de prieteni, nu ar suferi nici o scârbă. Eu vorbesc de prietenia cea duhovnicească și de prietenii duhovnicești, care nimic nu preferă înaintea prieteniei.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei I către Tesaloniceni,omilia II, în vol. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I și II Tesaloniceni, p. 179)
Scriind despre prietenie, Gură de Aur arată șicâtă plăcere și mulțumire are prietenia adevărată în sine. „Chiar de ai spune de mii de tezaure, totuși nimic nu ar fi mai de preț ca un prieten adevărat … Te bucuri văzând pe prietenul tău, te înveselești, și sufletul tău având o mulțumire nespusă se contopește cu dânsul, și chiar de ți-ai aminti numai de el, cugetul tău tresare și se înaripează. Vorbesc aici despre prietenii adevărați, despre prietenii de un suflet și de un cuget, despre prietenii care preferă să și moară, despre prietenii care iubesc cu căldură, și nu înțelegem pe prietenii simpli, pe cei ce iau parte pe la mesele noastre și-i credem de prieteni în urma laudelor ce ne aduc, să nu credeți, zic, că vorbesc despre aceștia. Dacă cineva are vreun prieten așa precum spun eu, va înțelege desigur cuvintele mele. Chiar de l-ar vedea în fiecare zi, el totuși nu se satură; aceasta o dorește atât pentru sine, cât și pentru acela. Am cunoscut eu pe cineva, care se ruga de sfinți pentru prietenul său și le zicea, ca mai întâi să facă rugăciuni lui Dumnezeu pentru dânsul (prietenul lui – n.n.) și apoi pentru sine. Astfel este prietenul adevărat, încât nici timpul, nici locul nu-l pot împiedica de a iubi și a fi iubit”. (Comentariile sau Explicarea Epistolei I către Tesaloniceni,omilia II, în vol. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I și II Tesaloniceni,p. 178)
Felurile prieteniei și pricinile pe care se întemeiază ea
Referindu-se la felurile prieteniei și pricinile pe care se întemeiază ea, Sfântul Ioan își exprima nemulțumirea și mâhnirea pentru faptul că „… nu ne întărim cu dragostea cea după Dumnezeu, ci căutăm alte pricini de prietenie: unii neamurile, alții obișnuința, alții tovarășii de slujbă, alții vecinii; orice altă pricină, afară de credința în Dumnezeu; și ar trebui ca numai credința în Dumnezeu să lege pe prieteni. Lucrurile însă se petrec cu totul dimpotrivă; suntem prieteni cu iudeii și cu păgânii, și nu suntem prieteni cu fiii Bisericii”. (Omilii la Matei, omilia LIX, V, în col. PSB, vol. 23, p. 692).
Prieteniile cele rele sunt prezentate în opera marelui Hristostom mai groaznice decât dușmăniile. „Nu ține, dar, lângă tine prieteni care sunt dascălii pagubei tale! Nu ține lângă tine prieteni care îndrăgesc mai mult masa ta decât prietenia ta! Că toți aceștia termină și cu prietenia odată ce au terminat masa și petrecerea; ceilalți însă, prietenii de dragul virtuții, rămân veșnic lângă tine, îndură alături de tine toate durerile și toate necazurile tale. Prietenii de masă și de beții, neamul paraziților, de multe ori se răzbună pe tine și-ți fac nume prost”. (Omilii la Matei, omilia XLVIII, VII, în col. PSB, vol. 23, p. 565).În general, suntem etichetați de către ceilalți și în funcție de prietenii noștri. În acest sens, Sfântul arhiepiscop accentuează următoarele: „Cunosc mulți oameni vrednici care au căpătat o faimă proastă, făcută tocmai de prietenii lor de chefuri și beții; au spus despre dânșii că sunt niște șarlatani, niște desfrânați care strică casele altora, niște corupători de copii. Și lumea le dă crezare, crede că trăiesc cu copiii, odată ce nu se ocupă cu nimic și-și irosesc viața fără rost”. (Omilii la Matei, omilia XLVIII, VII, în col. PSB, vol. 23, p. 565).
Se întrerupe dragostea, pentru că nu are rădăcină duhovnicească
Maestru al cuvântului și stăpân al nuanțelor,Sfântul Ioan prezintă în termeni encomiastici prietenia duhovnicească ce nu urmărește foloase personale, ci slujește dezinteresat unor idealuri sublime: „pentru că oamenii se unesc între ei pe temeiul acestor pricini trecătoare, de aceea nici prieteniile dintre ei nu sunt nici călduroase, nici nu dăinuiesc. Se întrerupe dragostea de se iscă între ei insulte, pagube de bani, invidie, dragoste de slavă deșartă și altele la fel cu acestea. Se întrerupe dragostea, că nu are rădăcină duhovnicească. Dacă ar fi avut o astfel de rădăcină, nici o pricină lumească n-ar fi stricat dragostea duhovnicească. Dragostea de aproapele întemeiată pe dragostea de Hristos este trainică, nestricată, nebiruită, nesfărâmată. N-o pot sfărâma nici calomniile, nici primejdiile, nici moartea, nici altceva asemănător. Orice ar pătimi un om care iubește așa pe aproapele său nu va înceta niciodată a-l iubi, pentru că se uită la pricina dragostei sale, la Hristos. Dar cel care iubește pentru că e iubit și el la rândul său, o termină repede cu dragostea dacă prietenul său îl supără cu ceva; dimpotrivă, cel legat de semenul său cu lanțul dragostei de Hristos niciodată nu va pune capăt prieteniei”(Omilia LX, III la Matei). În alt loc, același autor patristic precizează: „Prietenii adevărați covârșesc pe părinți și pe fii, vorbesc de prietenii cei după Hristos”(Comentariile sau Explicarea Epistolei I către Tesaloniceni, omilia II). În viziunea Sfântului Ioan, „ramurile prieteniei sunt încărcate nu de mărgăritare, ci de parfumul virtuții, mai plăcut decât acelea. Orice plăcere, de rând ori nobilă, mai dulce ca mierea de-ar fi, prietenia o întrece. Mierea produce sațiu, prietenul niciodată, când e adevărat prieten, căci dorința crește mai mult și sațiul nu poate curma plăcerea. Prietenul ne e mai scump ca viața prezentă. Mulți oameni, după moartea prietenilor, n-au mai avut dorință să trăiască mai departe. Cu prietenul ți-e ușoară și calea exilului; fără el nici acasă nu te simți bine. Cu un prieten și sărăcia e suportabilă; fără el, și sănătatea și bogăția sunt de nesuferit. Un prieten este un alt eu. Îmi pare rău că nu pot să înfățișez în cuvinte chipul cel adevărat al prieteniei. Îmi dau seama că vorbele mele sunt cu mult sub ceea ce trebuie spus” (Omilia II, 3-4, la I Tesaloniceni, P. G. LXII, col. 403-406).
Sfântul Ioan ne sfătuiește ca să cultivăm prietenii strânse și adevărate cu bărbații pașnici, frații duhovnicești și cu părinții sfinți, căci după cum prietenia cu cei răi vatămă de obicei pe cei ce se întovărășesc cu ei, precum spune și Sfântul Apostol Pavel: „Tovărășiile rele strică obiceiurile bune” (I Cor. 15, 33), tot așa și întovărășirea cu cei buni folosește nespus de mult celor care se apropie de ei. „Asta e pricina că Stăpânul nostru Cel Iubitor de oameni a îngăduit să se amestece cei buni cu cei răi, ca să câștige cei răi ceva din această întovărășire și să nu rămână mereu în răutatea lor, ci, având mereu sub ochi pilda acelora, să culeagă ceva din această întovărășire”. (Omilii la Facere, omilia V, II, în col. PSB, vol. 21, p. 70). În acest sens, marele arhipăstor ne lansează tuturor nenumărate exortații în a căuta să legăm strânse prietenii cu aceia care pot să ne pună în bună rânduială totdeauna sufletele noastre, să ne dea sfaturi de suflet mântuitoare, să ne mustre când păcătuim, să ne arate când greșim, să ne ridice când cădem, să ne îndrepte spre Dumnezeu, ajutându-ne cu sfatul și cu rugăciunile. Aceasta este de fapt și îndatorirea unui adevărat prieten și scopul suprem al oricărei prietenii: întrajutorarea și sprijinul reciproc pentru mântuirea sufletului și unirea cât mai deplină cu Dumnezeu. În acest fel se și deosebește un prieten de un lingușitor: primul ne arată – cu dragoste și bunăvoință – și faptele sau cuvintele noastre de scădere, dorind îndreptarea și desăvârșirea noastră în Hristos, pe când lingușitorul ne scoate la lumină și ne relevă, într-un mod exagerat de cel mai multe ori, numai faptele cele bune, ascunzând greșelile, pentru a urmări anumite beneficii materiale de pe urma noastră. „Că și eu îl iubesc pe cel ce mă iubește, iar când mă mustră și mă hulește pentru îndreptarea unei greșeli, atunci mai mult îmi pare că mă iubește, că cel ce laudă pe prietenul său de ar face ori rău ori bine, acela nu este prieten adevărat, ci înșelător și fățarnic; când laudă cineva pe cel ce face lucruri bune sau îl mustră pe cel ce face cele rele, și-l mustră în taină, adică să fie numai ei amândoi, atunci este lucru de prieten credincios și iubit; și când mă laudă vreun vrăjmaș al meu, nici nu primesc, iar pe prieten când mă ceartă, îl iubesc și dragi îmi sunt rănile lui, precum zice cuvântul filosofic. Mai credincioase sunt rănile prietenului, decât sărutarea cea de bună voie a vrăjmașului, pentru că vrăjmașul, ori cu dreptate ori cu strâmbătate de ocărăște și mustră pe om, nu spre folosul lui o face, ci ca să-i facă rușine”. (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 62). Într-adevăr, atunci cândne critică prietenii, pe drept sau pe nedrept, nu o fac cu gând batjocoritor sau de ocară, ci spre îndreptare. Dușmanii, însă, chiar când ne mustră și ne critică pe drept nu ne critică pentru a ne schimba și transfigura, ci încearcă să ne facă de batjocură. Prietenii când ne laudă, caută să ne facă mai buni; dușmanii, însă, chiar când ne laudă se străduiesc să ne doboare.
Sf. Ioan Hrisostom – model de prieten în Hristos, Prietenul nostru
Când a vorbit despre prietenie, Sfântul Ioan Gură de Aur a scos la lumină exemplul lui Moise, Avraam, Iacov, Iosif și David, care n-au ținut seama de folosul lor, ci numai de interesele prietenilor, câștigându-și astfel slavă, pe când egoiștii au suferit pagubă, cum s-a întâmplat cu Lot și chiar Iona, într-un moment de slăbiciune. În această privință, Sfântul Ioan ne-a oferit ca exemplu de urmat înalta și frumoasa prietenie cultivată de Sfântul Apostol Pavel care se ruga să cadă chiar din slava vieții viitoare pentru mântuirea altora; el făcea aceasta pentru unii a căror răspundere n-o avea, fiind trimis nu spre evrei, ci spre păgâni. Așadar, dacă o dragoste mai mare decât aceasta nu se poate găsi (cf. In. 15, 13), atunci Sfântul Pavel a ajuns la capătul ei, iar prin cele ce a făcut s-a suit pe culmile ei.
Sfântul Ioan Gură de Aur a ostenit neîncetat și a ajutat ca nimeni altul pe toți aceia care erau avizați în orice formă la mila, la ajutorul și mângâierile Bisericii. Din epistolele sale vedem cum, deși pătruns de suferințele exilului, inima lui de om și ierarh revarsă dragostea în valuri peste toți prietenii săi sau cei care manifestă deschidere de suflet pentru aceasta, iar de la ei, aceeași dragoste se îndreaptă spre el, chiar dacă fizic se aflau la mari depărtări, căci „prietenia nu o poate împiedica nici lungimea drumurilor, nici cerul, nici pământul, nici moartea, nici nimic altceva, ci este mai tare și mai puternică decât toate; chiar dacă este născută dintr-un singur suflet, ea poate îmbrățișa multe suflete”(Omilia 9, 3 la Efeseni, P. G. LXII, col. 73).
Concepția Sfântului Ioan despre om este o dragoste fierbinte pentru acesta. Nimic în lume nu merită atâta dragoste ca omul și fiecărui om îi suntem datori cu ea, odată ce „Hristos iubește pe fiecare om cu aceeași dragoste cu care iubește întreaga lume” (Omilia II, 8 la Epistola către Galateni, P. G. LXI, col. 647). Pe această iubire curată și jertfelnică și din această înaltă concepție creștină despre om s-au temeluit atât prieteniile lui curate și adevărate cât și toate faptele bune ale acestui bun arhipăstor de suflete.
(Articol preluat de pe site-ul doxologia.ro, semnat de pr. Liviu Petcu)
