Traversăm, ceva mai apăsat în ultimii ani, o perioadă în care temele de fond par că nu-şi prea găsesc locul în dezbaterea publică şi în care educaţia – concept şi sistem – se zbate convulsiv între hotarele ambigue ale mult invocatelor „reformă“ şi „racordare la valorile europene“. Un interviu despre necesara întoarcere la valorile pe care educaţia, ca sistem, s-a sprijinit încă de la începuturi, cu istoricul Alexandru Zub.
Dumneavoastră aţi suferit calvarul închisorilor comuniste, după ce aţi organizat, în 1957, celebra serbare de la Putna, la împlinirea a 500 de ani de când Ştefan cel Mare urcase pe tronul Moldovei, pentru că aţi crezut, aşa cum mărturisiţi în numeroase interviuri, că se simţea, la acel moment, nevoia reîntoarcerii la valorile naţionale. Azi, cei care vorbesc mai aprins despre patrie, despre neam sunt catalogaţi rapid ca fiind naţionalişti sau, în orice caz, excesivi. E, totuşi, necesar să ne întoarcem, ciclic, către ceea ce ne este propriu, către ceea ce ne defineşte ca popor. Cum credeţi că trebuie abordată, azi, problema identităţii naţionale?
Întrebarea e una extrem de complexă, implicând, în fond, multe întrebări subiacente, cumulative, de natură a defini pe cât posibil situaţia discursului identitar sub regimul comunist şi problematica aferentă din perioada posttotalitară. Ar fi de explicat, mai ales, de ce atâtea noţiuni fundamentale pentru cunoaşterea de sine colectivă, precum patrie, neam, naţiune, au suferit eroziuni semantice atât de mari. S-au căutat răspunsuri pe seama analizei diverselor aspecte ale realului, uneori şi convocându-le pe toate, fără ca ele să poată mulţumi spiritele mai radicale. Era şi firesc, dat fiind că „orizontul de aşteptare“ e atât de divers, ca şi discursul identitar dintr-o zonă geoculturală sau alta. Europa era împărţită, după ultima conflagraţie mondială şi îndeosebi odată cu „Zidul Berlinului“, în Est şi Vest, pentru a se constata apoi că un anume pluralism a subzistat şi înainte ca blocul răsăritean să se dezintegreze. Istoria recentă a României, incluzând cam o jumătate de secol, n-a fost nici ea unitară, iar istoricii se văd siliţi de fapte să remarce o scurtă tranziţie, câţiva ani de stalinism feroce, o mică destindere în anii hrusciovieni, apoi o căutare anevoioasă a căii proprii, la finele „domniei“ lui Gheorghiu-Dej. Nici sfertul de secol care poartă amprenta lui Ceauşescu, din 1965 până la fatidicul decembrie 1989, nu poate fi socotit ca o evoluţie uniformă, constantă, monocordă, ci ţinând seama totodată de realităţile interne şi de cele geopolitice. Se admite azi, o fac mai ales istoricii sensibili la nuanţe, că în răstimpul postbelic, nu mai puţin de şase decenii, identitatea etnoculturală a poporului român n-a încetat o clipă să fie o preocupare, nu atât de ordin instituţional, cât prin acţiuni individuale sau de grup, începând chiar cu primul lider de seamă al Partidului Comunist Român, Lucreţiu Pătrăşcanu, personaj tragic, a cărui istorie e prea puţin cunoscută, după cum e şi aceea a adversarilor săi. Justa măsură în acest domeniu şi în mai tot ce ţine de studiul etnopsihologic al diverselor comunităţi nu se poate împlini decât anevoie, cu eforturi nespus de mari şi în forme destul de precare. Nimic nu garantează o continuitate cronotopică (n.r. – care urmăreşte relaţia esenţială dintre timp şi spaţiu) à la longue, şi totuşi nu o putem ignora nici o clipă, iar căutarea de nuanţe şi sinteze noi constituie un imperativ profesional pentru istorici.
Mai multe informaţii în Ziarul Lumina.
