Fără îndoială, secolul al IV-lea, numit ‘veac de aur’ pentru Biserică, este dominat de cele trei personalități de excepție, Sfinții Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur. Aceștia sunt cinstiți împreună în fiecare an la 30 ianuarie. După ani de dispute între comunitățile creștine, pe marginea „întâietății” ca teologi a unuia dintre cei trei ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, în timpul împăratului bizantin Alexios I Comnenul (1081-1118), în urma visului pe care l-a avut Episcopul Ioan al Evhaitelor, în anul 1084 s-a hotărât ca 30 ianuarie să fie ziua de cinstire comună a celor trei ierarhi. A ales o zi din această lună pentru că la 1 ianuarie se serbează amintirea Sfântului Vasile cel Mare, la 25 ianuarie a Sfântului Grigorie Teologul, iar la 27 ianuarie aducerea moaștelor Sfântului Ioan Gură de Aur.
Sfântul Vasile cel Mare
Sfântul Vasile cel Mare era la statura corpului foarte înalt, uscățiv și slăbănog la față, negricios și palid, cu sprâncenele lungi, încovoiate și ridicate în sus, asemănându-se omului îngrijit, având nasul plecat, cu fața cam zbârcită, adâncit la pleoapele ochilor, păros la trup, barba căruntă pe jumătate și destul de lungă.
S-a născut în jurul anilor 329-330, în Cezareea Capadociei. Părinții Sfântului Vasile erau mari proprietari de pământuri. Îmbrățișaseră de timpuriu creștinismul, îl cunoscuseră bine pe Sfântul Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareii, și, întâi de toate, înduraseră cu o răbdare neclintită persecuția de sub împăratul roman Maximian, la anul 311. Sf. Vasile era unul din cei 10 frați, dintre care trei vor fi episcopi: Vasile, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta; cinci vor fi monahi: cei trei dinainte, plus Naucratios și Macrina cea tânără; vor fi șase sfinți în familia mare: Sfânta Macrina cea Bătrână, Sfânta Emilia (mama lui), Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru și Sfânta Macrina cea Tânără. Bunica Macrina a crescut pe copii în duh creștin, împreună cu mama lor, Emilia, și sora lor, Macrina cea Tânără.
A crescut sub înrâurirea bunicii sale, Macrina (cea Batrâna), care fusese ucenica Sfântului Grigorie Taumaturgul. În anul 342 va ajunge sa învețe la Cezareea Palestinei alături de Sfântul Grigorie Teologul, cel care mai târziu îi va fi prieten apropiat. După terminarea studiile din Cezareea în anul 347, Vasile a fost trimis, datorita bogatele cunoștințe pe care le avea precum și istețimii sale, să studieze la cele mai alese scoli ale timpului din Constantinopol si Atena, unde a avut dascăli renumiți, precum învățatul Libaniu. Din Constantinopol, Sfântul Vasile cel Mare a plecat la Atena (351) unde a devenit bun prieten cu Sfântul Grigorie Teologul pe care-l cunoscuse la scoala din Cezareea Palestinei. În anul 355, Sfântul Vasile cel Mare părăsește Atena și se întoarce în patria natala, nemaigăsindu-l în viață pe tatăl sau. Pentru a lua pulsul vieții monahale din vremea sa, Sfântul Vasile cel Mare a făcut dese incursiuni în Mesopotamia, Siria, Palestina si Egipt. Nu dupa mult timp, în jurul sau s-au adunat multime de ucenici, punându-se astfel temeliile primei comunitati cenobitice în 358, pe malul râului Isis, lânga Neocezareea. Aici este vizitat de bunul sa prieten Sfântul Grigorie si împreuna redacteaza Filocalia, o colectie de texte din scrierile lui Origen. Tot acum sfântul concepe Regulile monahale mari si mici. Sfântul Vasile cel Mare a fost si ramâne unul dintre marii parinti ai monahismului de tip chinovial. În anul 364, Sfântul Vasile cel Mare a primit harul preotiei, fiind hirotonit de episcopul Eusebiu de Cezareea. A fost ales episcop al comunitatii din Cezareea Capadociei si exarh al Pontului, pastorind noua ani: din 370 si pâna în 379, când trece la Domnul pe data de 1 ianuarie.
Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu
Sfântul Grigorie Teologul era la statura corpului său potrivit, puțin cam palid, nasul lătăreț, sprâncenele potrivite, căutătura veselă și blândă, la ochiul cel drept avea un semn de la o lovitură, barba nu-i era lungă, dar deasă și potrivită și pe margini se arăta cam afumată. Pleșuv de ajuns, cu părul alb.
Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, Arhiepiscopul Constantinopolului – Născut în jurul anilor 329-330, în familia episcopului Grigorie cel Bătrân, Sf. Grigorie Teologul a dăruit Bisericii, alături de bogata moștenire materială, lucruri neprețuite: formularea clasică a învățăturii de credință despre Sfânta Treime și o capodoperă literară creștină, rodul unei sinteze între creștinism și cultura elenistică. Opera sa scrisă face din Sfântul Grigorie Teologul cel mai copiat autor în manuscrisele bizantine, după Sfânta Scriptură. Numărat în rândul Sfinților Capadocieni, a studiat retorica în Cezareea, Alexandria Egiptului și la Atena, în spiritul critic al teologiei. Amintind doar două nume ale celor cu care a legat rodnice prietenii, realizăm prestigiul atins de tânărul teolog Grigorie din Nazianz: Sfântul Vasile cel Mare și Fericitul Ieronim, două superlative aparținând unor lumi diferite, orientală, respectiv apuseană. A fost hirotonit preot, apoi arhiereu, ocupând scaunul episcopal din Sasima, Nazianz, Constantinopol și Arianz. În anul 390 sau 391, trece la cele veșnice, în cetatea Arianz, lăsând toată avuția sa Bisericii. Întreaga sa viață a cunoscut o evoluție graduală, parcurgând toate etapele firești până la înalta demnitate arhierească. Asemenea, și cultura: mai întâi a citit, apoi a vorbit și abia apoi a scris. În timpul studiilor, a acumulat. De la amvon, a împărtășit credincioșilor tainele teologiei. Odată cu „retragerea activă” la Nazianz, după anul 381, cuvintele ce răsunau mai înainte din amvon sunt așternute, în liniște, pe hârtie.
Sfântul Ioan Gură de Aur
Dumnezeiescul Ioan „Gură de Aur” (Hrisostom) era de statură scund, cu capul mare, cu trupul drept și subțire, cu nasul plecat, alb la față și cam palid, având pleoapele ochilor adâncite și luminile lor mari. Apoi, i se arăta multă veselie în față, cu fruntea lată și mare, cu urechile cam plecate, cu barba mică și rară, cu părul galben, amestecat cu cărunt, iar fălcile lui erau adâncite înăuntru, de multă postire și nevoință.
Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în jurul anului 354, în Antiohia, într-o familie de creștini evlavioși. Educația creștină a primit-o mai întâi în familie, de la mama sa, iar mai apoi de la Meletie, episcopul Antiohiei, care l-a și botezat, de la Diodor, starețul unei mănăstiri din Antiohia și profesor la școala teologică, și de la ascetul Carterie. Pentru puțină vreme, Ioan a fost avocat. După moartea mamei sale, prin anul 374, Ioan se retrage, împreună cu prietenul său Vasile, în munții din apropiere, devenind monah și punându-se sub ascultarea unui bătrân sihastru sirian. După patru ani petrecuți lângă acest ascet, se retrage vreme de doi ani într-o peșteră, unde a trăit de unul singur, supunându-și trupul la o aspră asceză. În anul 381, episcopul Meletie, aflând de starea șubredă a sănătății sale, îl va chema la Antiohia, unde îl va hirotoni diacon. În anul 386, urmașul lui Meletie, episcopul Flavian, îl va hirotoni preot. Vreme de doisprezece ani, Ioan va predica în Antiohia în fiecare duminică și sărbătoare, iar în post, chiar în fiecare zi, apărând dreapta credință în fața unor erezii și curente anticreștine la acea vreme (pâgânismul, maniheismul, gnosticismul, arianismul, iudaismul) care, prin adepții lor, încercau atragerea a cât mai mulți adepți. După moartea arhiepiscopului Nectarie al Constantinopolului, în 397, Sfântul Ioan Gură de Aur devine, datorită influenței lui Eutropiu, primul-ministru al împăratului Arcadiu, și împotriva voinței arhiepiscopului Teofil al Alexandriei, arhiepiscop al Constantinopolului (februarie 398). Din cauza mai multor nedreptăți comise de Eudoxia, care, după căderea lui Eutropiu, ajunsese suverană absolută în Imperiul Bizantin, Sfântul Ioan Gură de Aur a acuzat, în cuvântările sale, starea de decadență a elitelor imperiale, atrăgându-și adversitatea mai-marilor bizantini, în primul rând a împărătesei Eudoxia. Aceasta va reuși trimiterea în exil a sfântului în anul 403, când, un sinod convocat de arhiepiscopul Teofil al Alexandriei, îl va caterisi pe Ioan. Ajuns până în Bitinia, Sfântul Ioan Gură de Aur este readus la Constantinopol, unde poporul îl primește cu mare bucurie. După readucerea sa la Constantinopol, legăturile reci pe care le avea cu suita imperială și criticile aspre pe care patriarhul Ioan le-a adus Eudoxiei a făcut ca, spre sfârșitul anului 403 și începutul anului 404, să fie exilat din nou. După o călătorie de 77 de zile, Ioan va ajunge la Cucuz, în Armenia. De aici, Ioan scria numeroase epistole de încurajare a păstoriților săi, ceea ce a făcut pe oponenții lui să se teamă de iminenta sa întoarcere la Constantinopol. Aceștia au reușit să obțină din partea împăratului mutarea arhiepiscopului într-un loc mai îndepărtat de capitala imperiului, Pityus, un orășel pe malul răsăritean al Mării Negre. În drum spre această localitate, într-un sat alături de Comana, istovit de călătorie, Sfântul Ioan Gură de Aur își dă duhul în mâinile lui Dumnezeu, cu aceste cuvinte pe buze: ‘Slavă lui Dumnezeu pentru toate’.
Din secolul al XI-lea avem praznicul din data de 30 ianuarie
Pricina praznicului acestuia a fost în acest chip: în zilele împărăției lui Alexios I Comnenul (1081-1118), care a luat împărăția după Nichifor Botaniates (1078-1081), s-a făcut împărțire și prigonire între bărbații cei pricopsiți în învățături și îmbunătățiți. Căci unii cinsteau mai mult pe marele Vasile, zicând despre dânsul că este înalt la cuvinte, ca unul ce a cercetat și a ispitit firea lucrurilor prin sine, și cum că era atât de mult îmbunătățit, încât puțin îi lipsea de a-l asemăna pe el cu îngerii.
Căci nu făcea pogorământ legii, nici ierta cu lesnire, ci era greu la obicei și aspru, neavând la sine nici un lucru pământesc. Iar pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur îl micșorau, ca și cum ar fi fost în oarecare chip potrivnic marelui Vasile, fiindcă era lesnicios și atrăgător către pocăință. Erau însă alții care înălțau pe dumnezeiescul Hrisostom, ca și cum ar fi fost în învățături mai cu pogorământ omenesc și cum că mai cu înlesnire povățuia pe toți, și îi chema către pocăință. Deci, îl cinsteau mai mult decât pe marele Vasile și decât pe Grigorie atât pentru mulțimea cuvintelor celor de miere curgătoare, cât și pentru iscusința cugetărilor.
Alții iarăși cinsteau mai mult pe dumnezeiescul Grigorie, ca cel ce a întrecut în înțelepciune și în învățătură elinească pe toți dascălii cei vestiți și pe elini, cum și pentru frumusețea cuvintelor și înflorirea lor. Deci, ziceau, cum că înțeleptul Grigorie biruia pe toți și cum că acestuia i se cădea întâietatea. Atunci, prin o pricină că aceasta a celor învățați s-a întâmplat de s-a despărțit mulțimea poporului. Și unii se ziceau Ioaniteni, alții Vasiliteni, iar alții Grigoriteni. Deci, astfel sfădindu-se cei înțelepți și zicând între dânșii multe feluri de cuvinte, de trei ori fericiții aceștia dascăli au voit să-i împace, ca să nu se mai sfădească în deșert.
Pentru aceea, după câțiva ani, s-au arătat sfinții ierarhi, mai întâi câte unul deosebit, apoi și câte trei împreună, nu în vis, ci aievea la arătare, lui Ioan, mitropolitul cetății Evhaitenilor, care era om îmbunătățit și preaînțelept, după cum și scrierile lui îl arată. Și toți trei au zis către dânsul cu un glas:
„Noi, precum vezi, una suntem la Dumnezeu și nu este între noi nici o sfadă sau împotrivire, ci fiecare în vremea sa pornindu-se de dumnezeiescul Duh, am scris învățăturile spre mântuirea cea de obște și folosul oamenilor; și acelea pe care le-am învățat noi înșine, le-am dat și altora spre înmulțirea talantului nostru și nu este între noi vreunul întâi sau al doilea, ci dacă veți vorbi de unul, cei doi urmează.
Deci, sculându-te, poruncește acelora care se separă, sfădindu-se, să nu se despartă, luptându-se pentru noi, căci pentru aceasta și noi ne-am sârguit cât am fost vii, și după mutarea noastră, ca să împăcăm lumea și să o aducem într-o unire. Deci, împreunându-ne într-o zi, când ți se va părea ție că este de cuviință, fă nouă praznic cuviincios. Apoi, spune și celorlalți care vor fi mai pe urmă, cum că noi suntem una la Dumnezeu și noi negreșit vom mijloci înaintea lui Dumnezeu cele pentru mântuire, pentru cei ce ne vor săvîrși praznicul pomenirii noastre”. Acestea zicând, i se părea că sfinții se înălțau la cer, strălucind cu lumină nemărginită și chemându-se unul pe altul pe nume.
Deci, sculându-se acel minunat om, adică arhiereul evhaitenilor, a făcut precum i-au poruncit lui sfinții, potolind mulțimea și pe toți aceia care se sfădeau mai înainte. Aceștia au crezut cele spuse de el, că era om vestit, și pentru învățătura lui cea mare, și pentru fapta cea bună, căci a lăsat predanie Bisericii spre a se face praznicul acesta.
Astfel, Sfântul episcop Ioan, găsind în luna ianuarie prăznuindu-se toți cei trei sfinți ierarhi, adică la întâia zi pe Vasile, la 25 pe dumnezeiescul Grigorie și la 27 pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a unit la 30 pe toți, împodobindu-se pomenirea lor cu canoane, cu tropare și laude, precum li se cădea lor, și fiind această cu voia sfinților, nu au nici o lipsire în laude. Căci nici mai înainte, nici mai pe urmă n-a alcătuit renumitul acesta Ioan mai multe tropare, decât acestea.
Sfinții Trei Ierarhi, ocrotitorii școlilor teologice din anul 1936
Pentru a recunoaște importanța operei celor trei mari ierarhi pentru teologia ortodoxă la Congresul Facultăților de Teologie din Atena din anul 1936 s-a hotărât ca ei să devină patronii spirituali ai instituțiilor de învățământ teologic din întreaga lume. Aceste câteva repere ne arată cât de importanți sunt pentru creștinii ortodocși acești trei corifei ai primului mileniu creștin patristic.
Sfinții Trei Ierarhi au rămas cunoscuți în Istoria Bisericii nu doar prin realizările deosebite din timpul vieții lor. Atât Sfântul Vasile cel Mare cât și Sfântul Ioan Gură de Aur sunt prezenți în sufletele credincioșilor prin Liturghiile pe care cei doi ierarhi le-au alcătuit. Pe lângă acestea, operele sfinților prăznuiți astăzi sunt actuale și pline de învățături. Celebra opera a Sfântului Vasile cel Mare, „Regulile monahale” a stat la baza organizării vieții monahale, iar molitfele sale sunt și astăzi citite în biserici. De asemenea, lucrări ca „Despre Duhul Sfânt” sau „Contra lui Eunomiu” și „Comentarii la Hexaemeron” sunt cunoscute ca opere de căpătâi în teologia răsăriteană.
