Învierea lui Lazăr este sărbătorită în Biserica Ortodoxă cu o zi înainte de Duminica Intrării lui Hristos în Ierusalim. Cele două zile alcătuiesc împreună hotarul și puntea de legătură între Postul Paștilor și Săptămâna Patimilor: sunt două zile de prăznuire, o anticipare a bucuriei pe care o va aduce, peste o săptămână, Învierea lui Hristos – biruință asupra morții.
Informațiile pe care ni le oferă Sfintele Evanghelii despre Lazăr sunt puține. Știm că era din Betania, localitate identificată astăzi cu satul palestinian Al-Eizariya ori Al-Izzariya, „locul lui Lazăr”. Era fratele Martei și al Mariei. Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că „Iisus iubea pe Marta, și pe sora ei, și pe Lazăr”. Din aceste cuvinte înțelegem că Lazăr ocupa un loc aparte în inima Mântuitorului Hristos: se număra, asemenea Apostolului Ioan, printre cei foarte apropiați Lui, și, cu siguranță, aceasta se datora sincerității și deschiderii lor față de Hristos.
Întrucât Betania era la numai trei kilometri depărtare de Ierusalim, Iisus venea deseori în casa celor trei frați pe care îi iubea. Tradiția spune chiar că Lazăr ar fi fost fiul fariseului Simon, cel care i-a făcut cină Mântuitorului în casa sa.
În zilele care au premers Patimii Sale, Hristos obișnuia să se retragă cu ucenicii Săi în locuri pustii. Ura conducătorilor religioși ai evreilor ajunsese foarte mare. Minunile mai mult decât evidente pe care le săvârșise în ultimul timp (de exemplu, vindecarea orbului din naștere) și mustrările adresate lor îi determinaseră să-I dorească moartea. De aceea, căutau prilej pentru a-L prinde și a-L omorî. Însă nu venise încă vremea, Hristos Însuși avea să aleagă când să fie dat în mâinile lor.
„Eu sunt învierea și viața”
Hristos se afla, așadar, dincolo de Iordan, în Pereea, într-un ținut pustiu, unde Ioan botezase cândva. Aici a primit mesageri de la cele două surori, Marta și Maria: Îl rugau să vină cât mai repede la casa lor, deoarece Lazăr era grav bolnav. Nu se spune ce boală avea, însă aceasta era fără vindecare și ducea spre moarte. Totuși, Iisus nu răspunde imediat rugăminții lor; rămâne încă două zile în locul în care se afla. Apoi, însoțit de ucenici, pornește spre Betania. Ajunge în sat în cea de-a patra zi de la moartea acestuia. Doliul din casa Martei și Mariei era încă mare: mulți prieteni și cunoscuți de-ai lor erau încă alături de ele pentru a le consola.
La marginea satului, Iisus o întâlnește pe Marta, care, ușor mustrător, Îi spune: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit”. Hristos îi răspunde: „Eu sunt învierea și viața!”, adică El este Cel care a adus la viață toate, dar și Cel care are putere să biruiască moartea. O va dovedi, de altfel, peste puține zile, când, prin moartea Sa, primită de bunăvoie, va birui moartea.
O întâlnește apoi pe cealaltă soră, Maria, venită și ea în grabă, întrucât auzise că Învățătorul a sosit în satul lor. Văzând durerea celor două surori și a prietenilor acestora, Iisus S-a întristat și El, și, în fața mormântului lui Lazăr a plâns. Hristos, Viața și dătătorul vieții, se afla față în față cu moartea. Cel care crease omul pentru o viață veșnică vedea înaintea sa cum acesta este cuprins de putreziciune și descompunere. Cere atunci să fie dată la o parte piatra de la ușa mormântului. Marta încearcă să se împotrivească, spunând că deja miroase urât, adică Lazăr intrase în putrefacție. Hristos, îndemnând-o să aibă credință, mulțumește mai întâi Tatălui pentru minunea ce avea să se întâmple, apoi îl cheamă pe Lazăr afară. Acesta iese din mormânt așa cum fusese îngropat: înfășurat în giulgiu și cu mahrama pe față. Bucurie, uimire, cutremurare… Văzând minunea, unii dintre cei prezenți au crezut în Hristos, alții însă, amintind de frații bogatului nemilostiv, pentru care acesta cerea să le fie trimis săracul Lazăr înviat pentru a crede, au găsit cu cale să meargă și să-L pârască la farisei. Acum, sinedriul se întrunește și hotărăște uciderea lui Iisus, dar și a lui Lazăr cel înviat.
Lazăr cel înviat, episcop al Ciprului
După Cincizecime, când au început prigonirile împotriva creștinilor prin omorârea arhidiaconului Ștefan, Lazăr a fugit, împreună cu surorile lui, în insula Cipru. Era și el căutat pentru a fi omorât, deoarece însăși existența lui constituia dovada vie a dumnezeirii lui Iisus Hristos: fusese mort, iar acum era viu. Când apostolii Pavel și Barnaba, aflați în prima lor călătorie misionară, au poposit în Cipru, l-au întâlnit acolo și l-au hirotonit episcop al Ciprului. Tradiția spune că, după ce a fost înviat de Hristos, a mai trăit 30 de ani, apoi a murit. Având totdeauna în fața ochilor imaginea iadului din cele patru zile cât a fost mort, Lazăr nu a mai zâmbit niciodată.
A fost îngropat în localitatea Larnaca din Cipru. Peste mormântul lui s-a zidit o bisericuță. Pe la 890, împăratul Leon Înțeleptul, care avea o mare prețuire față de Sfântul Lazăr și care a compus stihirile de la vecernia Sâmbetei lui Lazăr, a mutat moaștele la Constantinopol, capitala imperiului. În schimbul sfintelor moaște, a oferit bani și meșteri care au ridicat, în Larnaca, biserica „Sfântului Lazăr”, care se vede și astăzi. În 1204, când cruciații au cucerit Constantinopolul, au dus în Occident, pe lângă alte odoare, și moaștele lui Lazăr. Păstrate inițial în Marsilia, au fost purtate apoi în alte locuri, încât astăzi s-a pierdut urma lor. În anul 1972, în timpul lucrărilor de restaurare a bisericii „Sfântul Lazăr” din Larnaca, s-a descoperit sub altar un sicriu din marmură cu un fragment din moaștele sfântului. Pe sicriu scrie: „Lazăr cel de a patra zi, prietenul lui Hristos”.
La slujba înmormântării creștinilor, dar și la fiecare pomenire a celor adormiți, Sfântul Lazăr este chemat să mijlocească pe lângă Hristos: „…pentru rugăciunile sfântului și dreptului Lazăr cel înviat a patra zi din morți…”
Episcopul Ciprului, vizitat de Maica Domnului
Se spune că Lazăr voia să o revadă pe Maica Domnului, întrucât trecuse mult timp de când plecase din Țara sfântă. În acest scop, i-a trimis o corăbioară. Maica Domnului, însoțită de Sfântul Ioan Evanghelistul, a plecat cu această corăbioară spre Cipru. Pe mare s-a iscat o furtună mare și, în loc să ajungă la Larnaca, unde era Lazăr, corabia a fost dusă la Muntele Athos. Pe vremea aceea, peninsula Muntelui Athos era plină de idoli și temple păgâne. Maica Domnului și Sfântul Ioan le-au vorbit locuitorilor peninsulei despre Dumnezeul cel adevărat. Foarte mulți au fost convertiți atunci la creștinism. Peste ani, Muntele Athos a devenit o țară a monahilor, numită până astăzi Grădina Maicii Domnului.
De la Muntele Athos, Maica Domnului a venit în Cipru și l-a întâlnit pe episcopul Lazăr. I-a oferit în dar două mânecuțe arhierești și un omofor lucrate de ea. S-a întors apoi în Țara Sfântă.
Suntem chemați să ne identificăm cu Lazăr
Slujbele Bisericii din această perioadă nu privesc însă minunea învierii lui Lazăr ca pe un simplu eveniment petrecut cândva, mai mult sau mai puțin exterior nouă, de care se face numai amintire în această sâmbătă; toată săptămâna a șasea a Postului Mare ne invită să devenim martorii celor întâmplate în urmă cu aproape două mii de ani, raportând întâmplările de atunci la propria persoană.
Astfel, luni ni se spune: „Astăzi, umblând Hristos pe lângă Iordan, I S-a arătat boala lui Lazăr…”, marți: „Ieri și astăzi a fost boala lui Lazăr…”, miercuri: „Astăzi, Lazăr, murind, este îngropat și îl jelesc surorile…”, joi: „Două zile are astăzi Lazăr cel mort”, iar vineri: „Mâine, Domnul vine să ridice pe fratele cel mort al Martei și al Mariei”.
Pe de altă parte, suntem chemați să ne identificăm cu Lazăr: „Răstoarnă, Hristoase, de pe smeritul meu suflet, piatra cea grea a trândăviei celei rele, și mă ridică din mormântul nesimțirii, spre lauda Ta, Cuvântule”. Așadar, pe fiecare dintre noi îl învie Hristos în Lazăr și pe fiecare dintre noi îl eliberează din moarte. (Articol publicat în Ziarul Lumina din 19 aprilie 2008)
