Salvatorul comorilor din Câmpulung

Câteva căsuțe din Capu Satului – Câmpulung Moldovenesc păstrează, ca într-o capsulă a timpului, trecutul întreg al unei zone hăruite de Dumnezeu. Casele, adevărate tezaure de artă și civilizație a lemnului, aparțin părintelui Teodor Giosan, parohul locului, un aprig luptător pentru păstrarea zestrei strămoșești.

Era prin 1995. La Câmpulung Moldovenesc – o zi caldă, de vară, întreruptă în răstimpuri de câte un val răcoros de nori coborâți de pe dealul Bodea. De dimineață, o mașină prăfuită bătea ulițele din Capuâ Satului, îmbâcsind aerul tăios, de munte, cu miros de motorină. Lumea, ieșită pe la porți, era luată la întrebări: ‘Mătușă, n-ai matale lucruri vechi prin casă? De la părinți, de la socri? Ți le cumpărăm pe loc. Parcă ce mai faci cu ele?’ De la o casă – o scoarță, de dincolo – niscaiva unelte vechi, de la o gospodină – icoanele de lemn din pod. A tot pufăit mașina câteva ceasuri prin sat și, după ce a încărcat cât a putut, a plecat, stârnind colbul ulițelor și ridicând pietrele cât un stat de om. Deasupra, pe capotă, trona o masă de lemn, veche de 150 de ani, parcă luându-și rămas-bun de la locurile acelea…

Imaginea tristă a acelei mese grațioase, înnobilate de timp, a tăiat în inima părintelui Teodor Giosan, parohul locului, ca-n carne vie. ‘Era o masă pe care o știam la o familie din parohie. M-am simțit atât de rănit, că plecau așa lucruri de patrimoniu, pe care le admirasem cu drag de atâtea ori, încât chiar din ziua aceea am început să strâng aceste obiecte vechi. Și de-atunci duc o campanie printre enoriașii mei să nu înstrăineze nimeni nimic’, își amintește părintele Giosan.

Patima pentru rădăcini

Și-a suflecat deci părintele mânecile și s-a pus pe treabă. N-a fost casă din Capu’ Satului prin care să nu treacă măcar o dată. N-a fost om, mai tânăr sau mai bătrân, pe care să nu-l povățuiască să nu mai vândă ‘samsarilor de lucruri vechi’, ci mai degrabă unor muzee sau colecții. În fiecare gospodărie în care ajungea, prima rugăminte era să-l lase să urce în podul casei. De acolo, din praful anilor și-al uitării, a scos, ani de-a rândul, piese rare, azi aproape dispărute. ‘Urcam în pod cu sutană și ieșeam prăfuit ca vai de lume. Mă lua nevastă-mea la rost’, își amintește zâmbind.

Cu anii, colecția i s-a mărit binișor. Tot ce deține e ‘de pe loc’, cum se spune – un inventar complet al gospodăriei câmpulungene de odinioară: lăzi de zestre, policandre, piese de mobilier (blidare, mese, paturi, scaune), oale și urcioare, carte veche, icoane, unelte vechi, inventarul casei tradiționale, scoarțe, piese de port popular (traistă, chingi, bundițe, cămăși).

Pasionat, atent, riguros, părintele Giosan nu s-a limitat doar la a aduna lucruri. Toate au fost supuse unui corect și complet proces de recondiționare și restaurare. Ceea ce de puține ori se întâmplă în lumea colecționarilor.

De bună seamă, în Capu’ Satului, preotul acesta neobosit, cu vorba blândă mereu pe buze, cu sufletul cald și bun ca o pâine, a fost un scut sârguincios împotriva înstrăinării lucrurilor moștenite de enoriașii săi de la buni și străbuni. Oamenii au înțeles și l-au ascultat.

Casa lelei Cuța

N-aș fi înțeles nimic din ce înseamnă patima acestui om pentru locul din care se trage, dacă n-aș fi ajuns să văd cu ochii mei splendorile strânse cu atâta drag. Cotim pe niște ulițe strâmte, străjuite de-o parte și de alta de făloase case bucovinene și de pajiști de un verde intens. Pe drum, îmi povestește de bucuria asta a lui, de a conserva ceea ce vine din trecut. Cu convingere, cu starea aceea de emoție pe care doar lucurile făcute dăruindu-te pe de-a-ntregul ți-o dau.

Oprim în fața unei căsuțe vechi, construită din bârne, cum se obișnuia odinioară în Câmpulung. Aici găzduiește, pesemne, obiectele, îmi spun în gând, înainte de a intra pe portița scundă.

Căsuța? O splendoare a arhitecturii rurale a lemnului. Mică, dichisită, mai trainică decât o casă nouă, deși au trecut peste ea două veacuri. Așezată cu duioșie, asemeni unei jucării, în mijlocul unei întinderi de iarbă grasă. Un măr mai bătrân decât un veac îi mângâie acoperișul de draniță. Părintele îmi zâmbește buclucaș, căci, ați intuit bine, casa îi aparține.

‘Am cumpărat-o în 1997, chiar a treia zi de Crăciun. A fost ca un dar de la Dumnezeu; n-am rezistat. Când mă uitam din cerdac vedeam biserica veche de la Capu’ Satului. Probabil au fost construite pe același ax’, povestește parohul.

Proprietara casei, lelea Cuța, a murit în 1974. Căsuța (două odăi, tindă, cămară și beci), construită din bârne, pe talpă de stejar și fundație de piatră de râu, are mai bine de două sute de ani, iar stilul construcției este unul specific zonei. La exterior este lutuită, iar frumusețea este desăvârșită de un cerdac la fel de mic.

În interior, pătimașul colecționar a amenajat tot ce exista în casă, sporind colecția cu ceea ce mai adunase el înainte. Totul recondiționat, amenajat riguros, aproape ca-ntr-un muzeu etnografic.

Un loc pentru sufletul său, în care vine să se desfete, să-și umple inima de frumusețea satului de altădată. ‘Am mulțumirea că am salvat casa asta. Altfel ar fi luat-o cineva și ar fi strămutat-o’, e convins pr. Giosan.

Casa mătușii Catrina

Am părăsit plină de încântare ‘casa lelei Cuța’, cum îi spune părintele, crezând că am epuizat tot ce era de văzut. La câteva sute de metri mai încolo, mașina oprește în fața altei case. Tot din lemn, lutuită numai în jurul ferestrelor. Nici nu apuc să întreb cine e proprietarul, căci bucuria de pe fața părintelui trădează răspunsul. ‘Casa asta a fost locuită până anul trecut. Văzusem la mătușa Catrina o icoană veche, de lemn, și i-am zis că trec să o iau. Când am venit, nu mai era, o vânduse. Mătușa mi-a zis: ‘Lasă, părinte. Eu îs bătrână. Poate-i avea grijă de mine și ți-oi lăsa casa’, povestește parohul din Capu’ Satului.

Mătușa Catrina a murit anul trecut. I-a lăsat preotului, știind că prețuiește trecutul acestor locuri, casa, cu tot ce era în ea. Mai precis, cu toate minunățiile unui alt veac, cu o zestre de țesături făcute de bătrânică de-a lungul vieții și cu mirosul dulce al lemnului trecut prin timp. Bineînțeles, totul amenajat și recondiționat și aici cu aceeași grijă, cu aceeași pasiune, cu aceeași rigoare. ‘Mătușa a murit la 90 de ani. Și a țesut până în ultimul an al vieții. Toate covoarele, toate scoarțele pe care le vedeți aici sunt țesute de ea’, explică pr. Teodor Giosan.

Căsuța, locuită de trei generații de-a rândul, e construită înainte de 1900. Din bârne, încheiate în cheotori, pe talpă de stejar și lutuită în jurul ferestrelor. Ușile de lemn sunt lucrate în brăduți, după moda lemnarilor de altădată.

Sătucul căsuțelor de lemn

Periplul pe străduțele din Capu’ Satului s-a încheiat târziu, spre apusul unei zile toride de iulie. Nu înainte de a admira alte două case bătrânești, construite în alte două stiluri specifice zonei Câmpulungului. Una deja cumpărată și restaurată de vrednicul preot Giosan, alta pe cale de a fi cumpărată. Visul părintelui, nu departe de a se împlini, este acela de a avea alături de prima căsuță măcar încă două. Pe pajiștea din curtea lelei Cuța s-ar înfiripa astfel un sătuc în care lemnul și duhul altui timp s-ar înfrăți pe vecie.

Am părăsit așezarea din Capu’ Satului gândindu-mă la câtă nevoie de astfel de vrednici oameni, iubitori ai locurilor din care se trag, avem încă nevoie. Atâta vreme cât mai avem bunici, atâta vreme cât mai există urme ale trecutului, atâta vreme cât piese valoroase, reprezentative pentru lumea satului de odinioară încă există, stă în puterea noastră să le salvăm. Căci, odată cu aceste ultime redute ale unei lumi ce vine de departe, din istorie, pleacă și ceva din propria noastră identitate.

Restauratorul bisericii de lemn din Capu’ Satului

De numele părintelui Teodor Giosan se leagă și corecta restaurare a unei splendide biserici de lemn de la Câmpulung Moldovenesc, construită între anii 1855 și 1857. Lăcașul ce poartă hramul ‘Nașterea Maicii Domnului’ a fost restaurat complet și riguros în anii 1995-1999. S-a lucrat ca la o biserică de patrimoniu, chiar dacă aceasta nu a fost încă înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Suceava. Profitând de existența planului original al bisericii, părintele Teodor Giosan a putut duce la bun sfârșit o restaurare ce a respectat toate canoanele. A fost zi de zi pe șantier, alături de meșteri, veghind ca lăcașul să se păstreze în liniile sale originale. Procesul de restaurare a vizat integral construcția: s-a blănit exteriorul, s-a vopsit acoperișul, s-a consolidat și pictat interiorul. (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 10 august 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente