Una din modalitățile cele mai concrete prin care omul intră în comuniune cu Dumnezeu este rugăciunea, „cheia cu care deschidem poarta cerului și intrăm la Părintele ceresc”, după cum ne învață Fericitul Augustin.
I. Pregătirea aperceptivă
Este cunoscut faptul că prin cădere omul s-a rupt de Dumnezeu, adică voința, sentimentul și rațiunea umană s-au pervertit. Cu toate acestea, omului căzut în păcat i-a rămas puterea de a intra în legătură cu Dumnezeu, de a comunica cu El.
II. Anunțarea temei
Dialogul între om și Dumnezeu se realizează prin rugăciune, despre care vom face în continuare unele referiri.
III. Tratarea
Felurile rugăciunii
Rugăciunea, cel mai intim dialog între om și Dumnezeu, este o adresare plină de sinceritate, naturalețe și de dăruire tainică a fiului față de Părintele său. Această stare vine dintr-o simțire lăuntrică, omul fiind povățuit de propriile bucurii sau necazuri să-și plece genunchii înaintea lui Dumnezeu. Însă, auzind replica Mântuitorului Hristos: Nu știți ce cereți!, adresată fiilor lui Zevedeu când aceștia au cerut privilegii care nu țineau de demnitatea unor apostoli, ne dăm seama că rugăciunea trebuie să urmeze anumite reguli. Aceste reguli țin de modul de adresare și de Persoana celui care îți ascultă rugăciunea. Astfel, în rugăciune, putem să-L slăvim pe Dumnezeu (de pildă, la slujba Utreniei, vă amintiți, când preotul sau diaconul rostește: Slavă Ție, celui ce ne-ai arătat nouă lumina! și la strană se cântă Doxologia), să-i mulțumim pentru dragostea pe care o arată față de noi și să-i cerem ca bunătatea Lui să se reverse asupra noastră și atunci când nu facem voia Lui. În Biserică, la slujbele de obște, acasă, în intimitatea camerei noastre, pe stradă, la serviciu, rugăciunea devine mod de viață. Această stare o deprinde omul care a înțeles că fără Dumnezeu nu poate reuși în această lume.
Ritmul rugăciunii
Sfântul Apostol Pavel îi sfătuia pe contemporanii săi ca, pe lângă alte fapte bune, să se roage neîncetat. A ne ruga neîncetat înseamnă a ține legătura permanent cu Dumnezeu. Faptele, gesturile, cuvintele, gândurile sunt raportate la Dumnezeu, astfel încât omul transformă totul în rugăciune, se roagă neîncetat. Dar pentru omul care se roagă numai cu buzele, însă mintea îi este risipită, rugăciunea aduce vreun folos? Ne răspunde Sfântul Macarie cel Mare: Omule, eu știu că tu nu știi să te rogi! Roagă-te cum poți tu! Dar roagă-te adeseori!, iar Sfântul Teofan Zăvorâtul ne spune că Cela ce se roagă des, însăși rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl al rugăciunii. Monahismul ne învață că rugăciunea trebuie să aibă un ritm. Există în mănăstiri o „curgere” a rugăciunii, indiferent de intemperiile vremii, de succesiunea guvernelor, de crize… De pildă, în Mănăstirea „Sfântul Sava” din Țara Sfântă, rugăciunea (Sfânta Liturghie) se săvârșește neîntrerupt de mai bine de 1500 de ani! Rugăciunea susținută disciplinează firea, creează obișnuința de a veni înaintea lui Dumnezeu la anumite ore. Un scurt respiro de 5-10 minute, dimineața și seara, în cele 24 de ore ale zilei, de la care să nu abdicăm, să nu negociem, este timpul nostru pe care l-am câștigat pentru veșnicie. Omul trebuie să se roage și când nu simte nevoia, chiar și atunci când nu are dispoziția necesară. Incapacitatea de a ne ruga se datorează firii noastre umane păcătoase, care dorește mai mult cele contrare lui Dumnezeu, și nu cele firești. În lupta cu noi în-șine căpătăm o altă percepție despre relația noastră cu Dumnezeu, iar rugăciunea nu mai este înțeleasă ca obligație. Rugăciunea, pe acest fond, rodește din belșug. Se activează în noi credința, cea care face ca rugăciunea noastră să aibă putere și siguranță. De aici și îndemnul Mântuitorului: Toate câte cereți, rugându-vă, credeți că veți lua și veți avea (Marcu 11, 24). De asemenea, nădăjduim și ne punem încrederea în iertarea și milostivirea Lui, așa cum spune Psalmistul: Nădăjduiește în El și El te va călăuzi (Psalmul 36, 5). Însă rugăciunea pornită din credință și întărită de nădejde trebuie să fie pătrunsă de dragostea față de Dumnezeu. Și în celelalte religii credincioșii se roagă, deși unii fac acest lucru cu teamă, dar în creștinism iubirea alungă teama (I Ioan 4, 18), căci numai aici, în creștinism, Dumnezeu se face Om și moare din iubire pentru oameni… Din a-ceastă perspectivă, prin rugăciune devenim mai buni, mai iubitori și doritori de cele spirituale, ne plac slujbele Bisericii, începem să ne descoperim pe noi înșine ca fiind păcătoși și cerem îndreptarea noastră. Cel care se roagă puțin, se va ruga din ce în ce mai puțin și va rămâne la o înțelegere măruntă, deformată, a rugăciunii și rosturilor ei. Fiind întrebat părintele Porfirie din Muntele Athos dacă diavolul se sperie de rugăciunile făcute de credincioși, a răspuns că diavolul nu se sperie de rugăciuni făcute când și când, ci doar de programul de rugăciune și de metanii… Cum se face totuși că noi avem un program fix pe care-l respectăm cu strictețe (cafeaua de dimineață, știrile, serialul preferat etc.), dar când e vorba de rugăciune, renunțăm cu mare ușurință? Răspunsul este simplu: Dumnezeu nu este prioritar în viața noastră!
Când devine lucrătoare rugăciunea?
Paradoxal, cunoaștem suficienți oameni care au un program strict de rugăciune, dar rugăciunea nu operează în ei acele schimbări de care aminteam. Se roagă, merg la Sfânta Liturghie, dar sunt la fel de neiertători, de invidioși; acatistele sunt nelipsite din rugăciunea personală, dar trufia, mânia, calomnia și alte patimi sunt la fel de vii ca la cei care nu merg la Biserică. Ce să înțelegem? Că nu este importantă rugăciunea? Nu, rugăciunea este izvor de sfințenie, ea descoperă interiorul nostru, luminează cugetul nostru. Iar atunci când descoperim cum suntem noi de fapt, nu mai putem dori răul cuiva, nu putem ține vreme îndelungată supărarea pe o persoană care ne-a greșit, căci rugăciunea ne ajută în primul rând să ne curățim firea noastră, să luptăm împotriva propriilor noastre patimi care ne urâțesc sufletul și ne despart de Dumnezeu. Numai din această perspectivă rugăciunea îl poate transforma pe credincios, punându-l într-o relație sinceră cu Dumnezeu și cu aproapele.
IV. Recapitularea
Ce este rugăciunea? De câte feluri este ea? De ce este important să avem un ritm al rugăciunii? Care sunt roadele ei?
V. Asocierea
Așa cum avem nevoie de hrană pentru trup, avem nevoie de hrană și pentru suflet, căci ce este hrana pentru trup, așa este rugăciunea pentru suflet. Sau, cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, ce este apa pentru pește, aceasta este rugăciunea pentru sufletul credinciosului.
VI. Generalizăm spunând că rugăciunea este comunicarea și comuniunea sufletului credincios cu Părintele ceresc, în urma căreia omul devine mai cunoscător sub aspect duhovnicesc, iar iubirea față de semeni și față de întreaga creație devine mai profundă.
VII. Aplicăm afirmând că rugăciunea se poate rosti spontan sau după un program anume, spre a exprima simțămintele care angajează sufletul la un anumit moment, dar recomandăm mai ales rugăciunile pe care ni le oferă Biserica prin cărțile de cult, care răspund tuturor cerințelor vieții noastre, fiind formulate de sfinți sau de cei mai înduhovniciți părinți ai Bisericii.
Repere biografice:
1. Învățătura de credință ortodoxă, Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Editura Doxologia, 2009.
2. Părintele Sofian-Duhovnicul, Ediție îngrijită de Garoafa Coman, Editura Bizantină, București 2012.
3. Pr. prof. Sorin Cosma, Cuvinte ale dreptei credințe, Arad, 1992.
(Articol apărut sub semnătura Pr. Adrian Niță și publicat în „Ziarul Lumina”, Ediția din 2 februarie 2013)
