O rânduială specifică Sfintei și Marii Joi este spălarea picioarelor, ceremonial oficiat în mănăstiri în catedrale și în parohii. Astfel, starețul mănăstirii sau preotul spală picioarele celor aflați mai jos în ierarhie reluând astfel momentul spălării picioarelor apostolilor de către Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, la Cina cea de Taină. La vechii evrei, contemporani cu Mântuitorul Iisus Hristos, exista un obicei în care gazda oferea musafirilor veniți de la drum lung și obositor prin pustiul Țării Sfinte apă caldă pentru spălarea picioarelor de praf și alinarea durerilor sau a rănilor provocate de o așa călătorie anevoioasă. Primii creștini au preluat obiceiul spălării picioarelor pelerinilor, act prin care se adâncește smerenia. Ritualul se practică și astăzi, mai ales în mănăstiri, ca un gest de reînnoire a ceea ce a făcut Mântuitorul înainte de Cina cea de Taină.
Părintele arhimandrit Melchisedec Velnic, starețul mănăstirii Putna a vorbit despre semnificațiile acestei rânduieli:
„Sunt aleși 12 părinți, între care trebuie să fie un portar și iconomul mănăstirii care ține locul Sfântului Apostol Petru. Într-un loc special pregătit, de obicei în pridvorul bisericii, pe 12 scaune, ei se așează și în timpul citirii Evangheliei, preotul care trebuie să fie întâistătătorul mănăstirii, sau arhiereul, se dezbracă de felon și la momentul potrivit se încinge cu ștergarul, pune apă în spălătoare și spală picioarelor celor care sunt așezați în locul Apostolilor. Urmează apoi dialogul cu iconomul mănăstirii care închipuie pe Petru, reactualizând momentul când Petru I s-a opus ca să nu îi spele picioarele. Rânduiala se termină cu o rugăciune deosebită în care se cere de la Dumnezeu să se spele întinăciunea”.
Această spălare a devenit o cinstire și o apreciere pentru cel primit ca oaspete și amintea de primirea pe care a făcut-o Avraam la Stejarul din Mamvri celor Trei Îngeri – adică Sfintei Treimi. Ținând cont că obiceiul era larg răspândit în Israel și că el se practica până și la casele de oaspeți de către slujitorii de acolo, Mântuitorul mustră pe fariseul Simeon în Betania, care primise cinstea de a fi intrat Însuși Fiul lui Dumnezeu în casa sa, judecându-L în sine, atunci când femeia cea păcătoasă a venit și I-a spălat picioarele cu lacrimile pocăinței ei și I le-a șters cu părul capului ei sărutându-le, zicând: ‘Am intrat în casa ta și apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi Mi-a udat picioarele și le-a șters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele.’ (Luca 7, 44-46) Această femeie păcătoasă a arătat mai multă pocăință și mai multă prețuire pentru Hristos nădăjduind în iertarea ei prin gestul cel mai pios și umil de a spăla picioarele lui Iisus cu propriile lacrimi, decât fariseul Simon. Deși gestul ei era unul profund, dintre cei de față nimeni nu-l apreciază decât numai Domnul Hristos.
