Postul Mare, vremea pocăinței și calea virtuților

Mâine vom porni război, unul ne­vă­zut, în care com­batanții vom fi noi, iar inamicii, patimile, pă­ca­tele de tot felul, gândurile, ten­tațiile pătimașe, orgoliul și e­go­ismul ce ne stăpânesc. Fron­tul se va numi post, iar triumful spe­­răm să ne aparțină, în­tru­chi­pat în învierea noastră du­hov­ni­cească. Așadar, vom intra în Pos­tul Mare. Ca în fiecare an, Sfân­ta Biserică ne-a pregătit pen­tru a conștientiza că nu pu­tem declanșa ofensiva împotriva scă­derilor ființei noastre în orice mod. După cum ostașii sunt ins­truiți înainte de a fi trimiși în tea­trul de luptă, așa și noi, în ce­le trei săptămâni de când a în­ce­put Triodul, ne-am luminat du­hov­nicește, în vederea în­trar­mă­rii cu virtuți capitale ce ne vor ser­vi ca arme imbatabile în con­frun­­tarea ce ne stă în față. În Du­minica Vameșului și a F­a­ri­se­u­lui am primit ca platoșă ne­bi­ru­ită rugăciunea stăruitoare, sme­rită. Ca vameșul să ne recu­noaș­tem micimea, strigând că­tre Cerescul Părinte: „Dum­ne­ze­u­le, milostiv fii mie, păcătosului!” Rugăciunea nu trebuie s-o tran­sformăm într-o etalare ob­se­­­sivă a virtuților ori a faptelor noas­tre bune, chiar de ar fi mul­te, căci niciodată nu am putea spu­ne că ne-am rugat suficient, ne-am pocăit destul, ne-am plâns greșelile din cale-afară. Du­minica Fiului risipitor ne pu­ne la îndemână o a doua armă du­hovnicească prin care să sece­răm din rădăcină neghinele din su­fletul nostru. Emoționanta po­ves­te a fiului nechibzuit ne-a în­țe­­lepțit asupra unicei modalități de însănătoșire din boala pri­ci­nu­i­tă de păcat: pocăința. Or­to­do­xia nu cunoaște o altă posibili­ta­te de vindecare a rănilor să­pa­te adânc în noi în timpul rătă­ci­ri­­lo­r pe înghimpoasele cărări ale pă­catului. Doar prin pocăință, prin mărturisirea sinceră la sca­u­nul Sfintei Taine a Spovedaniei ni se deschide drumul spre lea­cul ce oferă nemurire, Sfânta Îm­părtășanie. Duminica trecu­tă, numită a Înfricoșatei Ju­de­căți, ne-a arătat Hristos încă o stra­tagemă ca să izbândim în bă­tălia către care purcedem. Mi­los­tenia constituie calea les­ni­cioa­­să de a deveni, după cum a­fir­ma dumnezeiescul părinte Hri­sostom, asemenea cu A­pos­to­lii. Am reținut că a face bine, pen­tru creștinul adevărat, nu es­te o chestiune de bonton, ci a­du­ce nădejdea răsplătirii din par­­tea Mântuitorului, la a doua Sa venire. Sfântul Chiril al Ieru­sa­limului ne lămurește în acest sens: „Rădăcina oricărei fapte bu­ne este nădejdea în înviere. Aș­teptarea răsplății întărește su­fletul spre fapta bună”. În du­mi­­nica de dinaintea debutului Sfân­tului și Marelui Post, a izgo­ni­­rii lui Adam din rai, numită „a ier­tării”, Domnul ne reamintește câ­teva sfaturi de căpătâi: să de­ve­­nim milostivi, să ne rugăm, iar gândul la bucuria răsplătirii să ne dea curaj și putere. Să re­ți­nem din Evanghelia zilei încă un lucru: să iertăm tot ce avem îm­potriva fratelui, căci, de nu vom ierta, nici noi nu vom putea nă­dăjdui la iertarea Părintelui Ce­resc (Matei 6, 14-15).

Odată cu trecerea acestei zi­le, se sfârșește perioada de „in­s­­truc­ție” duhovnicească. În­trar­mați și în­tăriți sufletește, cu ochii a­țin­tiți către biruința fi­nală, de mâi­ne vom porni răz­boi împotriva pă­catelor, a tot ce ne desparte de iu­­birea nes­fâr­și­tă a lui Dum­ne­zeu.

Deși societatea contempora­nă, tributară mentalității consu­mis­te, se căznește să transforme ori­ce perioadă liturgică din an, atât de importantă în evoluția noas­tră spirituală, într-un „produs”, să nu uităm esențialul: noi nu postim ca să ne detoxifiem. Pos­tul ortodox nu trebuie gândit ca o ecologie corporală sau body-e­cology. Că postirea are și astfel de urmări este o dovadă că tra­di­ția ortodoxă statornicită de Sfin­ții Părinți ne conduce către o vie­țuire echilibrată aici, învă­țân­­du-ne să ne pregătim pentru Veș­nicie. Noi urmărim prin post ne­utralizarea patimilor: a egois­mu­lui, invidiei, răutății, calomniei ori a altor răutăți ce ne că­tră­nesc ființa, aruncând-o într-o te­nebroasă existență. Cre­din­cio­sul nu dorește, prin ajunare, re­gla­rea greutății corporale, nici în­­sușirea unei deprinderi mon­de­­ne, ci înnoirea sa du­hov­ni­ceas­că, dezrobirea din temnița cea înfricoșătoare a pornirilor și gân­durilor întunecoase. Postul di­feră de o simplă dietă, deve­nind un act de cult, căci îm­pu­ți­năm hrana biologică și o sporim pe cea duhovnicească. El ne îm­pros­pătează trăirea, simțirea, ne sfințește existența, ne spo­reș­te luciditatea în gestionarea re­la­ției cu Dumnezeu, cu semenii ori cu mediul înconjurător ca spa­țiu dat nouă în stăpânire de Dom­nul, ca să-l transformăm în­tr-un laborator duhovnicesc, lu­crând cu meticulozitate, res­pect și năzuință la mântuirea noastră.

Debutul postului ne propune, a­șa­dar, apelul Bisericii la ne­vo­in­ță și mai multă rugăciune pen­tru îndreptare, spre reabili­ta­rea ființei umane căzute în pă­cat și redobândirea „frumuseții ce­lei dintâi”. Parcurgând cele șap­te săptămâni ce vor urma, nu facem decât să ne înscriem la cursurile unei școli duhovnicești, în­vățând să iertăm, să fim mi­los­tivi, dar învățând și ce în­seam­nă pocăința și smerenia. Pe lân­gă aspectul alimentar, postul de­plin ne îndeamnă la luptă du­hov­nicească, la mai multă ru­gă­ciu­ne, la citirea Sfintei Scripturi, a Sfinților Părinți, la pelerinaje re­ligioase, la cercetarea mai dea­să a duhovnicilor și părinților îm­bunătățiți spre tămăduirea de tot ce ne subjugă și ne robește ini­ma, îndepărtându-ne de Dum­­nezeu și de scopul ultim al vie­țuirii noastre pământene, mân­tuirea. Gândind la toate a­ces­tea, să postim cu bucurie du­hov­nicească, nu cu întristare, căci postul nu ne slăbește, nici nu ne îmbolnăvește, ci dimpo­tri­vă, ne însănătoșește, ne între­mea­ză, apropiindu-ne de Hris­tos, Mântuitorul nostru, și de slă­vită Învierea Lui. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 17 martie 2013, semnat de Arhim. Mihail Daniliuc, egumenul Schitului Vovidenia)

Comentarii Facebook


Știri recente