În arhitectura anului bisericesc, Postul Mare iese cu totul în evidență. Cu voia lui Dumnezeu, în fiecare an lăsat de El, pornim la drum, cu un efort sporit, ca un accent, în prima săptămână, a cincea și în Săptămâna Mare. În toată această călătorie ne însoțim cu Dumnezeieștile Liturghii, cu Canonul Sfântului Andrei Criteanul, cu Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, cu imnele și cântările Triodului.
Atmosfera Postului Mare atât în biserici, cât și în casele creștinilor nu este și nu trebuie să fie apăsătoare, posomorâtă, ci plină de ceea ce Sfântul Ioan Scărarul numea „tristețe radioasă”, o reasumare a exigențelor credinței, luând în serios chemarea lui Hristos. „Nu concep o credință adogmatică, nebisericească și neascetică”, mărturisea Arhimandritul Sofronie Saharov. Pocăința este și zdrobire lăuntrică pentru păcatele care au câștigat loc în om, dar și bucurie a regăsirii de sine, a adevăratei libertăți. Prin toate mijloacele duhovnicești, nu facem decât să ne pregătim „haina de nuntă”, spre a putea simți bucuria Marelui Praznic al Învierii, „posibilitatea însăși a sărbătorii” (Părintele Andrei Scrima). Experiența Postului Mare ne recentrează, adunându-ne din risipirea gândurilor, din copleșirea ijilor de fiecare zi, ne înalță ochii de la râvnirea nestăvilită de lucruri noi.
Să recunoaștem! Câte zile și perioade de post nu trec peste noi, câte eforturi totuși odată cu ele, și avem încă atât de mult de șlefuit, de îndreptat în viața noastră! Rămân parcă neclintite orgoliul și gândul ascuns, iar delicatețea și ija față de ceilalți sunt încă departe de noi.
Folosul duhovnicesc al postului
Postim nu pentru că am disprețui hrana, ci pentru că nu îngăduim ca materia să domine, devenind scop în sine. Sunt oameni care, într-o vreme, mărturiseau sincer că nu pot trăi o zi fără să mănânce carne. Înțelegând postul ca pe o jertfă înaintea lui Dumnezeu și urmând sfatul bun și echilibrat al duhovnicului, ei au ajuns să nu poată trăi fără post, simțind folosul și ajutorul lui. Postind, mă fac părtaș experienței ascetice milenare a Bisericii. Aceasta, pe de o parte, îmi dă certitudinea unei căi autentice, probate în timp, iar pe de altă parte mă întărește și mă inteează ritmului duhovnicesc al unei comunități, având în centru taina slujirii și a participării la viața în Hristos. Și cum întotdeauna comuniunea în Biserică este una sacramentală, ne hrănim din izvorul bogat și limpede al Tainelor Bisericii: Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, Sfântul Maslu, Spovedania și Euharistia. Toate sunt presărate de-a lungul acestui urcuș, ca repere și sprijin, spre atingerea fără de preget a țintei finale, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Uitând cele ce sunt în urma mea și tinzând către cele dinainte, alerg la țintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus.” (Filipeni 3, 14)
Înainte de Cina cea de Taină, Hristos a spălat picioarele ucenicilor, învățându-i smerenia. La fiecare spovedanie, Hristos face același lucru cu noi; vrând să fim luminoși, cu sufletul primenit și despovărat, ne pregătește pentru comuniunea cu El la cina euharistică. Ne atenționează însă, ca odinioară pe Petru: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine.” (Ioan 13, 8)
Ne sperie restricțiile postului, partea de „nu” în acest răstimp al anului. Ar trebui pornit însă de la valențele pozitive, de la câștigul sufletesc și trupesc pe care îl putem avea prin post. În esență, postul țintește „un fel de a fi al bunătății” (Părintele Dumitru Stăniloae). Pe de altă parte, nu trebuie să uităm vreodată că toate formele ascezei sunt mijloace, și nu scop în sine. „Zis-a Avva Antonie: sunt unii care și-au topit trupurile lor cu asceza, dar pentru că nu au avut discernământ, s-au îndepărtat de Dumnezeu.” Ni s-a păstrat prin Sfântul Ioan Cassian și acest cuvânt minunat de la Avva Moise: „Posturile, privegherile, citirea Scripturilor, lepădarea de avere nu sunt desăvârșirea însăși, ci uneltele desăvârșirii. Căci nu într-acestea stă desăvârșirea, ci cu acestea se câștigă. Deci în zadar ne lăudăm cu postul, cu privegherea, cu sărăcia și cu cititul Scripturilor, dacă n-am dobândit dragoste către Dumnezeu și către aproapele. Căci cel ce a dobândit dragostea are pe Dumnezeu în sine și mintea lui de-a pururi este la Dumnezeu.”
În viața fiecăruia dintre noi sunt perioade de mai mare concentrare, chiar de sacrificiu, pentru un lucru cu adevărat important. Privite superficial, aceste răstimpuri par mult prea eu de purtat, o povară prea mare, chiar inutilă. Ele însă reprezintă o pregătire esențială a omului, așa, într-un urcuș real, pentru atingerea unui pisc mereu mai înalt al „devenirii întru ființă”. Orice sportiv urmează acest drum călăuzit de un antrenor priceput. În ordinea duhovnicească a lucrurilor, duhovnicul ne însoțește cu rugăciunea și povața lui.
Biserica învață, călăuzește și adună, în vreme ce duhul lumii dezbină, judecă și fuge de asumare. De aici și lipsa de dragoste. Biserica Ortodoxă nu condamnă și nu osândește pe nimeni; cei încremeniți în atari prejudecăți stau rău cu geoafia și istoria… Se cultivă în vremea noastră o mentalitate a suficienței, a mândriei afișate cu pretenții de virtute, a gândului că ești cel mai bun sau că alții trebuie să te vadă astfel. Pentru înțelegerea obișnuită, astăzi, asumând smerenia, nu poți să fii împlinit în plan profesional sau familial. Ea e percepută ca o deficiență.
Pocăința – cheie a vieții în Hristos
Auzim deseori în perioada postului despre înfrânare și, pe bună dreptate, ne întrebăm: ce este acest frâu fără de care ne rătăcim și pierdem calea? Harul lui Dumnezeu este acest frâu, ca o lumină pătrunzătoare, cu ajutorul căreia omul se cunoaște și poate să se schimbe. Merită spus că doar în creștinism regăsim experiența spirituală a pocăinței, ca locul cel mai sigur în care Dumnezeu Se descoperă omului, iar acesta se cunoaște profund și se înnoiește. Fără această descoperire, omul va percepe eșeala sau păcatul doar ca pe încălcări ale unor norme și legi. Nu se atinge încă nivelul conștiinței și nu se va simți nici o zdrobire lăuntrică. Acestea sunt abia rodul întâlnirii revelatorii cu Dumnezeu.
Pocăința nu este doar o „reîncărcare” psihologică, o „reglare” a sentimentelor de vinovăție acumulate în timp. Să fie un sentiment? Nu, e ceva mult mai profund, mai cuprinzător. E mai deabă o simțire transfigurată de puterea Duhului Sfânt. „Fericit este omul care-și cunoaște neputința. [†¦] Cel care-și cunoaște păcatele este mai mare decât cel care înviază morții cu rugăciunea sa. [†¦] Cel care s-a cunoscut pe sine cu adevărat este mai mare decât cel cărui i s-a dat să vadă îngeri.” (Sfântul Isaac Sirul) Cât de minunat lucrează Dumnezeu în viața omului, că până și din păcat face prilej de ridicare, de întoarcere și de mântuire! Păcatul devine astfel un „element de relație și de comuniune” (Christos Yannaras).
An de an poate ne încearcă acest gând: asumăm pocăința, ca cercetare a vieții, și efortul ascetic doar înainte de Paști, în perioada Postului Mare? În rest, ce se întâmplă? Ne încredem în cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „A trecut oboseala nevoințelor, dar să nu treacă râvna faptelor bune. S-a dus postul, să rămână evlavia. A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc.” (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 17 martie 2013, semnat de Pr. asist. drd. Georgian Păunoiu)
