CUVNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae:
Duminica a 30-a după Rusalii
(Dregătorul bogat – Păzirea poruncilor)
(Luca 18, 18-27)
Posibilitatea nașterii patimilor este dată prin existența afectelor naturale. „Patimile condamnabile și contrare firii, care atârnă de noi – zice Sfântul Maxim Mărturisitorul -, nu-și au sursa în noi altfel decât în mișcarea afectelor conforme cu firea.”1
Ce sunt aceste afecte conforme cu firea și cum au răsărit în firea noastră? Ele sunt numite de Sfântul Maxim tot patimi (πάθη), întrucât reprezintă și ele o trăsătură de pasivitate a firii noastre. Ba, ele reprezintă chiar o pasivitate mai deplină decât patimile contrare firii. Căci la nașterea și creșterea celor din urmă a contribuit într-o anumită măsură și voia noastră, chiar dacă mai pe urmă ele ne stăpânesc cu totul. În acest sens, ele au depins de noi ca să se nască și să crească, și întrucâtva depinde de noi ca să ne eliberăm de ele. Însă afectele conforme cu firea nu atârnă câtuși de puțin de noi. De aceea am spus că ele manifestă în mod și mai accentuat aspectul de pasivitate al firii noastre. Și tot de aceea ele țin cu totul de fire, și nicidecum de voință, nefiind prin urmare condamnabile. Astfel de afecte sunt: pofta după mâncare, plăcerea de mâncare, frica, întristarea. Mai mult chiar, ele sunt necesare firii noastre, ajutând la conservarea ei.
Totuși, ele nu fac parte din constituția originară a firii, nefiind create odată cu ea. Ci ele au odrăslit în fire după căderea omului din starea de desăvârșire. Ele au pătruns în partea mai puțin rațională a firii, accentuând trăsăturile iraționale ale acesteia, după ce prin cădere s-a slăbit rațiunea, spiritul.
Ele reprezintă, cu alte cuvinte, aspectul de animalitate (necuvântător) al firii noastre, accentuat după căderea din viața paradisiacă spirituală, unită cu Dumnezeu. În această trăsătură animalică a lor stă și inferioritatea, dar și nevinovăția lor. Căci așa cum animalele sunt nevinovate în manifestările instinctuale ale organismului lor, așa este și omul, atâta vreme cât aceste afecte rămân în granițele lor, servind existenței lui biologice. Dar prin faptul că omul este și spirit, și deci are o aspirație ireductibilă către infinit, el își poate asocia această aspirație cu afectele de ordin biologic, transformându-le în patimi, adică în afecte exagerate, străbătute de o sete infinită de satisfacere. Din trăsături animalice, ele devin trăsături diabolice, prin elementul spiritual care le colorează.
Am spus că afectele acestea nu sunt condamnabile în ele însele, conformându-ne unei expresii a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Ideea trebuie însă precizată, în sensul că la om afectele niciodată nu se găsesc într-o stare de totală indiferență morală, datorită reflexiei spirituale ce se apleacă asupra lor, care sau le ține în marginile care le fac utile firii, sau toarnă în ele tendințe infinite. Doar dacă sunt ținute în aceste margini prin voință ele sunt nevinovate. Dar când se abat de la această muchie, într-o parte sau alta, devin rele (patimi) sau bune, după cum omul tinde prin ele spre Dumnezeu, sau, invers, se leagă prin ele exclusiv de lume. De aceea, în alt loc, Sfântul Maxim, răspunzând la întrebarea dacă „afectele sunt rele prin ele însele”, zice: „Afectele devin bune în cei ce se străduiesc, atunci când, desfăcându-le cu înțelepciune de cele trupești, le folosesc spre câștigarea celor cerești. De pildă, pofta o pot preface în mișcarea unui dor spiritual după cele dumnezeiești; plăcerea, în bucuria curată pentru conlucrarea minții cu darurile dumnezeiești; frica, în grija de a ocoli osânda viitoare de pe urma păcatelor; iar întristarea, în pocăința care ne aduce întristarea de pe urma răului săvârșit în timpul de aici”2.
Așa cum, adică, afectele pot deveni patimi, tot așa pot deveni porniri bune, după cum setea de infinit a omului ca ființă spirituală se orientează spre lume sau spre Dumnezeu. Ele devin bune și când sunt menținute în funcția lor biologică necesară, adică în marginile necesare conservării trupului, prin gândul la Dumnezeu. Desigur, în acest caz nu sunt la fel de bune ca atunci când sunt îndreptate exclusiv spre Dumnezeu3. Asceza nu trebuie să lupte pentru desființarea lor, dar nu trebuie să se dezintereseze de ele, căci altfel ușor pot deveni patimi; ci trebuie să le observe mereu, ținându-le în frâu. Prin aceasta omul se întărește în latura sa spirituală, disciplinându-se zi de zi, „Dumnezeu rânduind în felul acesta ca omul să vie la conștiința măreției sale de ființă rațională”4. Ele sunt o otravă în fire, dar o otravă care ne poate fi spre vindecarea mușcăturii veninoase a celui rău5.
Neintrând prin definiție în fire, afectele acestea nu sunt destinate să treacă (împreună) cu ființa noastră și în viața viitoare. Acolo vom fi „minți pure”, în sensul de subiecte preocupate numai de înțelegere și de iubire spirituală, asemenea îngerilor. „Căci afectele care conservă viața de aici nu se pot muta împreună cu noi la viața nemuritoare și veșnică.”6 Vom fi „minți pure”, așa cum am fost și creați, înțelegerea adevărată și bucuria spirituală curată constituind viața proprie ființei noastre.
Evidența că în esență suntem înțelegere pură și iubire spirituală îl determină pe Sfântul Maxim să considere că afectivitatea trupească nu face parte din ființa noastră; dar, pe de altă parte, evidența imposibilității de a ne conserva viața pământească înăbușindu-ne afectele îl face să le lege în mod necesar de fire, în existența ei actuală pământească, găsind soluția în ideea că ele au apărut după cădere, dar nu sunt condamnabile. Adică, afectivitatea trupească, legată de starea actuală a noastră, este ceva inferior în raport cu firea noastră, dar totuși ceva necesar în existența ei pământească actuală.
Acest element de afectivitate trupească ce crește din latura biologică nu este condamnabil și nu trebuie să luptăm împotriva lui, căci el constituie baza creșterii noastre în viața spirituală. Sfântul Maxim, în asentimentul întregii asceze răsăritene, nu este un adversar al vieții biologice. Asceza înseamnă, în spiritul cugetării răsăritene, frână și disciplinare a biologicului, nu luptă de exterminare. Ba mai mult, asceza înseamnă „sublimarea” acestui element de afectivitate trupească, nu abolirea lui. Creștinismul nu mântuie omul de o anumită parte a ființei lui, ci îl mântuie în întregime. Puterea manifestată în aceste afecte este atrasă și ea ca să slujească omului în urcușul lui spre Dumnezeu. Afectele pot primi o trăsătură spirituală și ele pot da un accent sporit iubirii noastre de Dumnezeu. Dumnezeu începe să fie văzut și iubit prin ele. Ele devin transparente pentru Dumnezeu și pentru mintea ce caută spre Dumnezeu.
Acesta este sensul transfigurării sau al spiritualizării lor. Căci punând frâu și măsură plăcerii de cele materiale, se produce un transfer al acestei energii a ființei noastre, în favoarea spiritului, crescând plăcerea pentru bunurile spirituale. Plăcerea biologică, prin măsura ce i-o impunem, devine nevinovată; iar marele plus care a fost oprit de a se manifesta pe plan fiziologic s-a transfigurat pe plan spiritual. Încât, în loc de a spune că afectele acestea încetează de a mai exista la trecerea noastră din viața de aici, poate este mai bine a spune că energia lor se transferă toată în favoarea spiritului. Și poate că așa se explică și apariția lor în fire după căderea în păcat, ca un transfer al energiei spirituale pe planul inferior biologic. Plăcerea ființei noastre pentru legătura cu altceva s-a întors atunci de la Dumnezeu și de la sufletul semenilor, spre lume, făcând să crească plăcerile trupești produse de legătura cu ea. Căci este greu de conceput că forța acestor afecte a venit de undeva din afară.
În acest sens s-ar putea înțelege explicarea ce o dă Sfântul Maxim celor doi pomi din rai, pomului vieții și pomului cunoștinței binelui și răului, și adeziunii lui Adam la cel din urmă. „Deci întrucât omul a venit în existență alcătuit din suflet mintal și din trup înzestrat cu simțuri, după un prim înțeles, pomul vieții este mintea sufletului, în care își are scaunul înțelepciunea, iar pomul cunoștinței binelui și răului este simțirea trupului, în care este vădit că-și are imboldul mișcarea irațională. Omul, primind porunca divină să nu se atingă cu fapta gustării de această simțire, nu a păzit-o. Amândoi pomii, adică atât mintea, cât și simțirea, au, după Scriptură, puterea de a deosebi între anumite lucruri. Astfel, mintea are puterea de a deosebi între cele spirituale și cele supuse simțurilor, între cele vremelnice și cele veșnice. Mai bine zis, ea fiind puterea de discernământ a sufletului, îl îndeamnă ca de cele dintâi să se prindă cu toată sârguința, iar pe celelalte să le disprețuiască. Iar simțirea are puterea de a deosebi între plăcerea și durerea trupului. Altfel spus, aceasta fiind o putere a trupurilor însuflețite și sensibile, convinge pe om să îmbrățișeze pe cea dintâi (adică plăcerea) și să respingă pe cea de-a doua (durerea). Când deci omul nu este preocupat de a face altă deosebire decât cea între simțirea trupească de plăcere și durere, calcă porunca dumnezeiască, mâncând din pomul cunoștinței binelui și răului. El are, adică, iraționalitatea simțirii ca singură normă de discernământ în slujba conservării trupului. Iar prin ea se prinde cu totul de plăcere, ca de ceea ce este bine, și se ferește de durere, ca de ceea ce e rău.”7
Înclinarea omului îndreptându-se spre cele sensibile, s-a stârnit în trupul lui plăcerea pentru ele. Aceasta s-a făcut în paguba activității mintale, care s-a redus considerabil, împreună cu plăcerea legată de ea. Omul și-a întors toată energia spre lucrurile supuse simțurilor, dând plăcerii de ele cea mai mare intensitate. Odată stârnită, afecțiunea simțirii nu mai poate fi complet înlăturată din om în viața pământească. Dar poate fi în parte limitată, în parte ținută în orientarea spre bunurile spiritului și spre bunurile veșnice. Chiar printr-o parte a ei, prin durere, care urmează totdeauna plăcerii, omul poate învăța să se împotrivească plăcerii. Din nefericire, el face invers: durerea care urmează plăcerii, în loc să-l facă să evite plăcerea, ca sursă a ei (ce unitar este pomul experienței binelui și răului!), îl împinge din nou în plăcere ca să scape de ea, înfășurându-se tot mai mult în acest lanț vicios8.
S-ar părea că din teoria afectelor, așa cum este dezvoltată de Sfântul Maxim Mărturisitorul, rezultă că toată patima rea care poate crește din ele este de natură senzitivă, și deci slava deșartă și mândria ar rămâne neexplicate. De aceea, trebuie să vedem dacă nu există cumva vreo legătură și între mândrie și patimile care țintuiesc trupul de lumea aceasta văzută.
De fapt, privind lucrurile mai atent, vedem că mândria, la urma urmelor, chiar aceea care nu crește de pe urma bunurilor sensibile, este prilejuită totuși de anumite destoinicii în legătură cu lumea și este posibilă prin faptul că omul are în vedere pe semenii săi, față de care se crede superior. Dacă ar avea conștiința unei absolute singurătăți, sau conștiința că stă cu fața spre Dumnezeu, nu ar fi posibilă mândria în el. Într-un fel oarecare, mândria este tot o biruință a lumii asupra omului, o biruință a simțirii, ca percepere superficială a lumii, asupra minții, care vede chiar prin lume, dincolo de lume, pe Dumnezeu. Ba, s-ar putea spune că și în îngerii care au căzut, deși sunt lipsiți de trup, mândria s-a născut prin faptul că au privit spre lumea creată a omului, față de care s-au simțit superiori. Energia prin care căutau să se îmbogățească din Dumnezeu s-a transformat în energie prin care căutau să se îmbogățească stăpânind asupra altora, inferiori lor. Iar mânia ce se dezvoltă dintr-un afect care lipește pe om prea mult de lume își are sursa tot în simțirea nestăpânită de minte.
Reținând că „afectul este o mișcare irațională a sufletului, provocată de ideea de bine sau de rău”9, deci în sine încă nedeterminată, să vedem mai îndeaproape care sunt cauzele care fac ca el să devină, din afect, o patimă contra firii, sau ce face ca el să se îndrepte spre rău.
Cauzele ultime ale patimilor și efectele lor
În interpretarea pe care o dă celor doi pomi din Rai, Sfântul Maxim ne-a indicat și cauzele primordiale și de totdeauna ale patimilor. Întrucât patima este în ființa ei o întoarcere a aspirației infinite a omului spre altă țintă decât cea naturală, spre lumea care îngustează și face pe om egoist, și nu spre Dumnezeu, Care-l lărgește și-l face bun, întrebarea este: cum e posibil să se mențină omul în această orientare greșită, umflând afectele peste măsura necesară? Când se răspunde că pricina căderii omului a fost mândria, nu s-a dat un răspuns la întrebarea despre prima cauză a răului, pentru că mândria este deja un rău, o patimă.
Căutând să pătrundă în acest ultim ținut misterios în care s-a zămislit prima mișcare păcătoasă a ființei umane și unde își are ea permanent motorul ei, Sfântul Maxim se oprește la o influență a duhului satanic, care a aruncat o adiere de confuzie în mintea omului. Sub ispita lui, omul a avut o scurtă întunecare a inteligenței, uitând care este cauza lui adevărată și deci ținta lui, întorcându-și deci dorința dinspre ea spre lume10. Această scurtă amăgire a fost ușurată de atracția ce o exercitau formele frumoase și promisiunile dulci ale lumii asupra simțurilor sale. Lumea era aci, în imediată apropiere, cu toate chemările și făgăduințele ei; Dumnezeu era și El aci, dar mai greu de sesizat și cu făgăduieli de bucurii mai spiritualizate și mai îndepărtate. În influența amăgitoare a duhului rău și în sensibilitatea omului trebuie să se caute primele cauze ale patimilor. O primă slăbire a lucrării înțelegătoare a minții s-a soldat imediat, în celălalt taler al balanței, cu o intensificare a lucrării simțurilor. Mai bine zis, aceasta a atras la sine toată energia ce trebuia omul să o pună în activarea minții, în sensul transpunerii de care vorbim. Sau însăși mintea s-a pus în slujba simțurilor, „s-a amestecat în simțire”, preocupându-se și ea exclusiv de scoaterea în relief a tuturor aspectelor voluptuoase ale lumii văzute, „realizând o cunoaștere compusă și pierzătoare a celor sensibile, producătoare de patimă”11.
Mintea și-a uitat de rostul ei propriu, de a cunoaște pe Cel înrudit cu ea, Care este și El spirit personal în stare să umple dorul ei infinit de cunoaștere cu infinitatea Lui, și a intrat într-o slujbă străină, inferioară ei, care nu-i poate satisface setea de infinit. Că acest lucru este posibil, ne-o spune și Sfântul Antonie, zicând: „Mintea cea de rând este lumească și schimbătoare…, ba și firea și-o schimbă”12; sau: „Sufletul, dacă nu are minte bună și viețuire cuvioasă, este orb și nu cunoaște pe Dumnezeu, Făcătorul și Binefăcătorul tuturor”13; sau: „Sufletul (adică mintea), coborându-se în trup, îndată se întunecă de întristare și de plăcere și se pierde”14.
Lumea a atras și atrage simțirea, iar prin simțire, și mintea, prin făgăduințele ei sensibile, dulci. Aceasta pentru că simțirea în sensul de lucrare de percepție a simțurilor este întovărășită totdeauna de o senzație de plăcere sau de durere, mai mult sau mai puțin intense, în sesizarea lucrurilor lumii. Ba, lucrarea de percepție a simțurilor este în stare să sesizeze anticipat plăcerile sau durerile ce le pot da lucrurile. De altfel însăși vederea lucrurilor este însoțită de o plăcere sau de o durere, înainte de orice posedare a lor.
Simțirea are, prin urmare, un îndoit conținut și un îndoit înțeles: unul gnoseologic, și altul afectiv. Calitatea aceasta a ei de a sesiza, prin lucrarea de percepție, plăcerea ce o pot da lucrurile, sau de a experia în perceperea lor o senzație de plăcere, o face primejdioasă pentru om. Sau, prin această calitate a ei, lumea devine primejdioasă, căci evident că, între plăcere și durere, dacă este lăsată de capul ei, fără o conducere din partea rațiunii, simțirea va alege totdeauna plăcerea. Și în plăcere stă forța ei, care face adeseori ca rațiunea, ca funcție de judecată, să cedeze, iar mintea, ca funcție de cunoaștere, să se pună în serviciul ei15.
Deci trei factori, sau trei cauze, produc patimile în om:
a) mintea slăbită în lucrarea ei autonomă și proprie;
b) lucrarea de percepție simțuală, care a devenit precumpănitoare, care a ieșit din subordinea minții, ba chiar a atras mintea în subordinea ei, și
c) o alergare exclusivă și irațională după plăcere – până la cea procurată de laudele semenilor – și, concomitent cu ea, o fugă speriată de durere.
Aceste trei cauze sunt atât de împletite, încât în fiecare dintre ele sunt implicate celelalte.
Patimile reprezintă așadar o precumpănire cantitativă și ierarhică a simțurilor asupra spiritului din om. Dacă afectele reprezintă o simțualitate ținută în frâu de spirit, patimile sunt o debordare a simțualității, peste orice măsură. Astfel, dacă afectele sunt un minimum de pasivitate, dar acest minimum necesar este impus de fire și nu mai atârnă de voința noastră, patimile sunt o sporire de pasivitate peste ceea ce este necesar, peste ceea ce este impus de necesitățile firii, adică dintr-o concesie neobligatorie a voinței, însemnând o robie provocată cu voia.
Afectele sunt „patimi conforme cu firea”, pentru că slujesc la conservarea firii. Patimile sunt contrare firii (παρά φÏσιν), pentru că nu sunt de folos acesteia, ba reprezintă o orientare păgubitoare firii și o răsturnare a ierarhiei din om.
Sfântul Antonie face următoarea deosebire între afecte și patimi: „Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele prin alegerea cu voia. Nu este păcat a mânca, ci a mânca nemulțumind, fără cuviință și fără înfrânare. Căci ești dator să-ți ții trupul în viață, însă fără nici un gând rău. Nu este păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie și cu poftă. Nu este păcat a asculta liniștit, ci este păcat a asculta cu mânie. Nu este păcat neînfrânarea limbii la mulțumire și rugăciune, dar este păcat la vorbirea de rău. Nu este păcat să lucreze mâinile milostenie, ci ucidere și răpiri. Și așa, fiecare dintre mădularele noastre păcătuiește când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu„16.
Cu alte cuvinte, nu sunt vinovate nici plăcerile împreunate cu ceea ce săvârșește în mod necesar fiecare mădular. Dar sunt vinovate plăcerile căutate prin fapte care nu sunt necesare. Este vinovat plusul sau devierea lucrării simțurilor în căutarea cu orice preț a plăcerii. Tocmai de aceea, patimile duc firea la dezordine, la slăbirea și descompunerea trupului, din cauza slăbirii spiritului care-l ținea în ordine. Iar simțirea slăbirii îl duce pe om tot mai departe, în pornirea de a-și reface puterea dintr-o sursă incapabilă să-l întărească. Într-adevăr, ceea ce duce tot înainte pe om la rostogolirea pe panta patimilor este o teamă ascunsă de moarte17.
*Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, EIBMBOR, 2002, pp. 82-92. (Sublinierile din text aparțin redacției „Ziarului Lumina”).
(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro și publicat și în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 24 noiembrie 2013)
note
1 Quaest. ad Thalas., q. 55; P.G. 90, 541.
2 Quaest. ad Thalas., q.1; P.G. 90, 269.
3 „Pentru că și hrana mai simplă ne produce o plăcere naturală, chiar dacă nu voim, întrucât ne satisface o trebuință. La fel băutura, prin faptul că ne potolește neplăcerea setei, sau somnul, prin faptul că reînnoiește puterea cheltuită prin veghe. La fel și toate celelalte funcțiuni ale firii noastre, care sunt pe de o parte necesare pentru susținere, pe de alta, folositoare celor ce se sârguiesc pentru împlinirea virtuții”. Quaest. ad Thalas., q. 55; P.G. 90, 541.
4 Sf. Maxim Mărt., Quaest. ad Thalas., q.1; P.G. 90, 269.
5 Ibidem.
6 Ibidem, 55; P.G. 90, 541.
7 Idem, 43 ; P.G. 90, 412-413.
8 „Întrucât căutăm să scăpăm de experiența apăsătoare a durerii, ne aruncăm în brațele plăcerii… și întrucât ne silim să potolim neliniștea durerii prin plăcere, întâlnim apăsarea durerii asupra noastră, fiind incapabili să avem o plăcere desfăcută de chin și osteneală”,Quaest. ad Thalas., q. 61; P.G. 90, 628 B.
9 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. rom. de D. Fecioru, București, 1938, p. 114.
10 Quaest. ad Thalas., P.G. 90, 255.
11 Ibidem.
12 Cap. 7, Filoc. gr., ed. 3, Atena, tom. I. 1957, p. 5; Filoc. rom. ed. I, vol. I, p. 5.
13 Cap. 118, Filoc. gr. cit., p. 20.
14 Cap. 95, Filoc. gr. cit., p. 17.
15 Sfântul Antonie, cap. 25, Filoc. gr. cit., p. 7: „Sufletele care nu sunt ținute în frâu de rațiune și nu sunt cârmuite de minte, ca să sugrume, să stăpânească și să cârmuiască patimile lor, adică întristarea și plăcerea, se pierd ca dobitoacele cele necuvântătoare, rațiunea fiind târâtă de patimi, ca vizitiul biruit de cai”.
16 Cap. 60; Filoc. gr. cit., p. 12.
17 Quaest. ad Thalas., q. 61; P.G. 90, 633 D.
