La invitația Basilica.ro, Episcopul Macarie al Europei de Nord rememorează de Ziua Copilului modul în care trăia și simțea copilul Marius Dan Drăgoi sărbătoarea Paștilor în satul natal din Bistrița-Năsăud.
Preasfinția Sa spune că nu va uita niciodată nopțile de Înviere din satul natal și obiceiul „tânelor” de a înconjura biserica murmurând „ocinaşele” în prima zi de Paști.
Redăm în continuare textul integral în care Preasfințitul Părinte Macarie evocă „Paștile copilăriei”.
Paștile copilăriei
Îmi amintesc cu mare drag de Paștile copilăriei din satul meu natal, când parcurgeam inedit, atât ritualul bisericii, cât și pe cel al comunității.
Părintele din Spermezeu, Teodor Mureșan, era nevoit să slujească în trei sate care nu aveau preot în zilele de Paști. Astfel că slujeam la început Utrenia Învierii la Spermezeu, apoi urcam pieptiş spre Sita şi, după ce oficiam şi acolo Utrenia Paştilor, plecam spre Hălmăsău pentru a săvârși aceeași slujbă.
Drumul spre Hălmăsău era mai întins şi, până să ajungem acolo, ne opream în pădure să ascultăm liturghia creaţiei, în prospețimea codrilor și ciripitul păsărelelor. Nopţile acelea nu le voi uita toată viaţa mea! La sfârşitul acestor drumuri de noapte, când primii zori vesteau duminica Paştilor, noi ne întorceam în sat la Spermezeu şi acolo, înconjuraţi de toată suflarea, îmbrăcată în cămeşile tradiţionale, albe şi nou-nouţe, în iile ţesute cu multă trudă numai pentru Ziua Învierii, slujeam Sfânta Liturghie.
Dis de dimineață, când încă nu era deschisă biserica, lanţul „tânelor”, cum li se spune în regiune bătrânelor, cele mai râvnitoare suflete ale satului, se învârtea încet în jurul sfântului lăcaş, murmurând „ocinaşele” pe care le deprinseseră pe de rost.
Erau toate îmbrăcate în straiele lor de Paşte, la fel de albe ca lumina dimineţii. Hristos înviase în crugul nopţii, iar acum, după ce geana zorilor se ridicase, tânele veneau să-i dea slavă şi bineţe, în felul lor îndătinat din străbuni – «Dumnezeu îi cu noi la masă,/ Maica Sfântă-i la fereastră,/ Îngerii împrejur de casă,/ Maica Sfântă îi cu poala întinsă/ Şi pe noi toţi ne cuprinsă».
Tânele înconjurau biserica de trei sau de şapte ori şi abia apoi intrau în lăcașul deschis de paracliser, așteptând în liniște, întru rugăciune fierbinte, sosirea preotului pentru Sfânta Jertfă. După ele ne ţineam noi, copilaşii mai râvnitori, murmurând şi noi ocinaşele noastre – aşa le spuneau la noi acestor rugăciuni. Multe erau în versuri, transmise din moși-strămoşi.
După Liturghia și agapa pascală, tot satul fremăta de bucurie în dangătul clopotelor, trase pe rând de flăcăi. În jurul bisericii, fetele şi nevestele foarte tinere făceau «podul» – un lanţ din perechi care se ţineau de mâini, le ridicau deasupra capului, ca pe sub ele să treacă o altă pereche şi aşa înconjurând lăcașul, intrau înăuntru, două câte două, pentru Vecernia Paștilor.
Un obicei foarte adânc, care simboliza podul pe care trecem cu toţii spre Împărăţia lui Dumnezeu, acel pod care uneşte lumile şi îi leagă pe oameni unii de ceilalţi. Aceste rânduieli străvechi erau săvârşite pe toată durata zilei Paştilor, în răsunetul clopotelor, pe care flăcăii le trăgeau continuu și după Vecernie, iar copiii băteau în tot acest răstimp toaca.
Iată, așadar, un crâmpei din Sărbătoarea Paștilor trăită în vechiul nostru sat, acolo unde cei de odinioară nu erau acaparați de „ritmuri” și de „ritualuri” surogat care ne afundă, de prea multe ori pe noi cei de azi, în materia netrecută prin cruce a lumii banului și eficienței. Avem nevoie ca de aer de recuperarea acestor rânduieli de viață!
Foto credit: Episcopia Europei de Nord
