În dimineața zilei de 15 septembrie 1961, pe la orele 8.00, trei ofițeri ai MAI descindeau la locuința preotului Nicolae Iordănescu, din strada Karol Knappe, din București. Bătrânului cleric i se aducea la cunoștință că este arestat de organele de Securitate și că, în prezența sa și a soției, casa îi va fi percheziționată. I se confiscă mai multe scrisori, câteva înscrisuri și două broșuri: studiul mitropolitului Nicolae Bălan despre francmasonerie și conferința profesorului Teodor M. Popescu despre „Vitalitatea Bisericii Ortodoxe”. În rest, nimic altceva care l-ar fi putut incrimina pe vrednicul părinte de la Biserica „Sfânta Maria” din Parcul Regina Maria. Nu era pentru prima dată când locuința îi era percheziționată. Același lucru se mai întâmplase în ianuarie 1959, însă fără nici un rezultat pentru temuta Securitate. Și nici preotul nu fusese arestat. Dar istoria părintelui Nicolae Iordănescu începe la 6 ianuarie 1888, în familia unor oameni harnici din Pătroaia, jud. Dâmbovița.
După școala primară făcută la Târgoviște și Găești, tânărul Nicolae urmează Seminarul „Nifon Mitropolitul” din București, pe care îl finalizează în 1910. Se căsătorește cu fiica preotului Ștefan Dumitrescu din Șuta Seacă și este hirotonit la 23 august, același an, pe seama Parohiei Ciupa-Mănciulești, jud. Argeș. Este slujitor al altarului și al catedrei, în calitate de învățător. Este apărătorul țăranilor, asupriți de arendași. Îi susține să se constituie în obște, fapt pentru care în februarie 1913 este mutat la Parohia Colanu, de lângă Târgoviște, unde repară biserica din satul Ulmi. În același an se înscrie la Facultatea de Teologie din București. În timpul Războiului de Reîntregire, preotul Nicolae Iordănescu participă în calitate de confesor. Ca absolvent de studii superioare, în anul 1925, părintele s-a transferat la o parohie abia înființată la marginea de nord-vest a Bucureștilor. La limita cartierului muncitorilor ceferiști, lângă Atelierele Grivița și Depoul CFR, se hotărâse înființarea unei parohii, dar care nu avea biserică. Așa se face că, la 6 iunie 1928, în Duminica Rusaliilor, în prezența patriarhului Miron Cristea, a reginei Maria și a primarului de sector se punea piatra de temelie a Bisericii „Nașterea Maicii Domnului”, cunoscută mai târziu ca „Sfânta Maria”, în fața unui spațiu ce urma să devină Parcul Regina Maria. Până la sfârșitul anului, biserica a fost gata, fiind construită în același timp cu localul școlii din apropiere.
Vrednicul preot Nicolae dorea ridicarea unui întreg complex: lăcaș de rugăciune, lăcaș de educație, cantină socială și o bancă care să-i ajute pe cei care nu aveau posibilități financiare însemnate. Cu donații de la credincioși, la 16 decembrie 1934 deschidea cantina socială ce urma să fie susținută din donațiile credincioșilor.
Bucuria era deplină, pentru că momentul era încununat de sfințirea noului lăcaș de cult. Totodată, banca populară funcționa, lucru care s-a întâmplat până în septembrie 1948, când a fost preluată de Cooperativa de credit și consum „1 Mai”. Regimul comunist îi confisca ce amintea de „trecutul burghez”. Parcul din fața bisericii primea numele „România muncitoare”. Tot în 1948 i se închidea cantina socială. Dar tradiția filantropiei de la Biserica „Sfânta Maria” continua. Părintele trimitea pachete bătrânilor pe care îi avea în evidența parohiei. Tot așa făcuse în timpul devastatoarelor bombardamente americane din aprilie 1944.
Vremurile se schimbau, iar misiunea Bisericii se limita tot mai mult. Părintele a înțeles vremurile încercând să se încadreze, astfel încât să nu abdice de la convingerile sale. Participa la ședințele „luptei pentru pace”, dar ca preot își vizita permanent credincioșii pe care îi păstorea de decenii. Unii dintre aceștia erau ofițeri deblocați, pe care regimul îi suspecta de „activitate subversivă”. Pe patru dintre aceștia îi arestase Securitatea. Dar temuta instituție îl urmărea pe părintele de câțiva ani, prin apropiați și prin interceptarea corespondenței.
Așa a fost arestat în toamna lui 1961. Era suspectat că între 1956 și 1960 ar fi desfășurat „o intensă activitate de propagandă și agitație contrarevoluționară împotriva ordinii sociale și de stat din RPR”. Mai exact, ar fi comentat „dușmănos” împotriva regimului, după ascultarea posturilor de radio occidentale. În anchetă nu a recunoscut nimic. A fost condamnat în lotul ofițerilor deblocați, prin Sentința nr. 49 din 12 februarie 1962 a Tribunalului Militar București primind 3 ani închisoare corecțională, pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A fost purtat la Jilava (mai 1962) și la Botoșani (septembrie 1962). Printr-un decret de grațiere al MAN, la 30 august 1963 a fost eliberat de la Botoșani. (Articol realizat de Adrian Nicolae Petcu și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 5 aprilie 2013)
