Părintele Ioannis Romanides nu este la fel de cunoscut publicului larg asemenea altor teologi greci de renume ai secolului XX precum Christos Yannaras, Ioannis Zizioulas sau Panayotis Nellas. Însă acest fapt nu îl face mai puțin important în privința rolului său în dezvoltarea teologiei ortodoxe din veacul trecut. Părintele Romanides a avut un spirit de sinteză extraordinar și o capacitate rar întâlnită de a sesiza profunzimile uimitoare a numeroase teme creștine, printre care se numără și cea asupra căreia ne vom opri acum: îndumnezeirea omului.
Născut la Pireu în Grecia, în data de 2 martie 1927, Ioannis Romanides a petrecut foarte puțin timp în țara sa natală, părinții săi emigrând în cursul aceluiași an în SUA. Deși a petrecut o mare parte din viața sa în Statele Unite ale Americii, părintele Romanides nu a considerat nici un moment că originea sa trebuie trecută sub tăcere. Întrebat fiind la un moment dat de un episcop american cu privire la naționalitatea sa, Romanides a răspuns: „Eu sunt roman”. Părinții săi erau originari din Arabessos, o localitate din Asia Mică, iar turcii îi denumiseră pe grecii din zona respectivă de veacuri întregi „romani”. Consecvent tradiției ortodoxe bizantine, Romanides a păs-trat acest titlu toată viața sa și chiar a susținut în cursul unei cărți importanța păstrării acestui apelativ de către populația greacă din zilele noastre. Părintele Romanides a fost unul dintre primii absolvenți ai prestigiosului Institut ortodox Holy Cross, unde a și îndeplinit funcția de profesor pentru o perioadă de șapte ani (1958-1965), demisionând relativ repede pentru a ocupa un post universitar la Universitatea din Tesalonic. El și-a dorit enorm ca învățământul teologic din Grecia să păstreze standarde înalte, alegând să renunțe la un post mult mai favorabil și mai bine remunerat din SUA, un exemplu rar întâlnit astăzi. După 20 de ani de predare neîntreruptă la Tesalonic, Romanides și-a dedicat ultimii 17 ani de viață întâlnirilor ecumenice și abordării corecte a conceptului de romanitate, decedând la vârsta de 74 de ani (2001) la Atena. Părintele Gheorghios Metallinos afirma: „Părintele Romanides a adus înapoi în domeniul teologic academic prioritatea metodei empirice patristice de a teologhisi, lăsând deoparte metoda intelectuală-scolastică-metafizică; a conectat teologia academică cu slăvirea liturgică și tradiția filocalică, demonstrând perihoreza mutuală a teologiei și spiritualității, precum și caracterul terapeutic al teologiei dogmatice; a precizat și adoptat în metoda teologică legătura interioară dintre dogmă și istorie și, în consecință, a fost capabil, cum au fost puțini de altfel, să observe alienarea și căderea teologiei în Vestul Europei, care au urmat invaziei și dominației francilor și a participat la analizarea totală a elenismului, în afara pozițiilor stereotipe occidentale, prin recuperarea utilizării exacte, a înțelesului și aplicării dinamice a numelor istorice ale sale în cursul timpului, realizată printr-o documentare impresionantă și precisă”.
Cum ajungem la îndumnezeire?
„Modul necesar de perfecționare este răstignirea tuturor poftelor și, prin aceasta, dezrădăcinarea iubirii de sine prin credința interioară și ascultarea necondiționată de voința lui Dumnezeu. Desăvârșirea prin ascultare era aplicabilă îngerilor înainte de căderea demonilor, de vreme ce după cădere nu mai există pocăință pentru îngerii căzuți. Pentru ființele umane, ascultarea este mo-dalitatea de desăvârșire atât înainte, cât și după cădere. Ascultarea însă nu este un scop în sine, astfel încât, printr-o atitudine servilă, omul să poată atinge o stare statică de extaz, care conduce la o relație servilă sau egoistă cu Dumnezeu. În stadiile de rob și iluminat, omul participă la desă-vârșirea divină prin împărtășirea de harul curățitor, iluminator și deificator al tainei Crucii, care cu-rățește patimile, iluminează și sfințește întreaga sa ființă, făcând posibilă, prin conlucrarea (sinergie) omului, ascultarea de voința lui Dumnezeu până la moarte, prin care harul lui Dumnezeu transformă pornirea inițială egoistă în dragoste liberă și, drept rezultat, omul primește îndumnezeirea, devenind prieten și lucrător împreună cu Dumnezeu, frate și co-împărat cu Hristos și fiu adoptiv al Fecioarei”. Am oferit acest lung citat pentru că rezumă în mod esențial întreaga concepție a părintelui Ioannis Romanides cu privire la modul în care omul ajunge la îndumnezeire în cursul vieții creștine. Deși la prima vedere citatul pare că nu reprezintă în mod fericit scopul vieții creștine (îndumnezeirea), el explică în amănunt treptele anterioare acesteia. Astfel, calea creștină spre desăvârșire trece mai întâi prin Cruce (asceză, război nevăzut) pentru a ajunge la Înviere (îndumnezeire). Ascultarea este privită de părintele Romanides drept o componentă esențială a procesului care ne conduce la împărtășirea de Hristos. El a remarcat că, spre deosebire de îngerii căzuți, oamenilor le este încă permisă ascultarea de Dumnezeu chiar și după căderea lor în păcat. Scopul primordial al ascultării este de a ne face să ne supunem în întregime voinței divine care ne dorește binele și ne poate conduce spre îndumnezeire.
Îndumnezeirea – păzitoarea Sfintei Tradiții
Îndumnezeirea nu este o simplă ajungere la un extaz egoist sau o perfecționare deplină a propriilor calități în detrimentul altor persoane, ci un dar al comuniunii care stă la baza păstrării Sfintei Tradiții a Bisericii. „Atunci când ne întrebăm cum poate un păstrător, apărător sau transmițător șal Sfintei Tradițiiț și prieten al lui Dumnezeu să păstreze, să apere și să transmită mai departe șSfânta Tradițieț, putem răspunde că prin îndumnezeire sau prin Sfintele Taine ale Crucii și Învierii lucrate de Tatăl prin Fiul Întrupat în Duhul Sfânt”. Este cât se poate de clar că Biserica păstrează Sfânta Tradiție într-un mod divino-uman. Astfel, prin îndumnezeirea credincioșilor și prin comunicarea lor cu Dumnezeu prin descoperiri minunate, Sfânta Tradiție se păstrează în continuare în cursul veacurilor. Sfântul Iustin Popovici afirma că unirea cu Dumnezeu și continuarea Sfintei Tradiții astfel se realizează prin Sfintele Taine și Sfintele Virtuți. Romanides este mult mai dogmatic în aprecierea sa cu privire la această temă.
El pune la începutul, cuprinsul și încheierea Sfintei Tradiții întruparea lui Hristos și desfășurarea istorică a Trupului Său pnevmatizat alcătuit din cre-dincioșii îndumnezeiți prin Sfintele Taine. Lucrarea Sfintei Treimi asupra credincioșilor prin intermediul Bisericii se află la baza dezvoltării conceptului de Sfântă Tradiție. Îndumnezeirea personală nu constituie, așadar, o realizare egoistă și nici o dezvoltare calitativă individuală, ci un eveniment eclesial, prin care oamenii continuă Sfânta Tradiție, devenind părtași ai lui Hristos prin Sfintele Taine și experierea energiilor divine necreate. Întruparea Domnului este punctul de pornire al creștinismului, dar totodată și ținta finală a acestuia, pentru că atât în Sfânta Liturghie, cât și în general în viața îndumnezeită a creștinului hrănită de aceasta, experiem ceea ce vom trăi de fapt în Împărăția lui Dumnezeu. Trecutul, prezentul și viitorul se împletesc reciproc în această sinteză a lor: îndumnezeirea ființei umane… (Articol apărut sub semnătura lui Adrian Agachi și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 7 iulie 2013)
