Biserica Ortodoxă sărbătorește la 1 septembrie pe Sfântul Dionisie Exiguul, Smeritul sau ‘cel Mic’. Părintele erei creștine, cum a fost supranumit, a fost una dintre marile personalități ale teologiei străromâne, care a fixat ‘cronologia erei creștine’, luând pentru prima oară ca punct de plecare pentru numărarea anilor Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos.
Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul s-a născut în Scythia Minor, Dobrogea de astăzi, în jurul anului 465. A intrat într-o mănăstire dobrogeană încă din copilărie, dar, datorită formației sale duhovnicești și teologice deosebite, a fost chemat la Roma de papa Ghelasie (492-496). Aici a fost închinoviat la Mănăstirea ‘Sfânta Anastasia’, ctitoria Sfântului Împărat Constantin cel Mare. A primit însărcinarea de a se ocupa de arhiva Cancelariei Pontificale, reorganizând-o și devenind noul ei fondator.
Despre smeritul monah străromân, Casiodor oferă o caracterizare de o frumusețe greu egalabilă: ‘A fost în zilele noastre călugărul Dionisie, scit de neam, dar după caracter cu totul roman, foarte învățat în amândouă limbile, dovedind prin faptele sale echilibrul sufletesc pe care îl învățase în Cărțile Domnului. A cercetat Scripturile cu o râvnă atât de mare și le-a înțeles astfel încât ori de unde ar fi fost întrebat avea răspunsul pregătit, dându-l fără nici o întârziere. (…) În el era multă simplitate împreună cu înțelepciune, smerenie împreună cu învățătură, moderație împreună cu talentul de a vorbi, încât se socotea un nimic, sau unul dintre cei din urmă slujitori, deși era vrednic, fără îndoială, de societatea regilor. (†¦) El se folosea cu o pricepere atât de mare de latină și de greacă, încât orice cărți grecești lua în mâini, le traducea fără poticnire în latinește și, la fel, pe cele latinești le citea pe grecește, încât credeai că aceasta este scrisă așa cum pronunța gura lui cu o iuțeală nestăvilită. Este lung să spun cu de-amănuntul toate despre acel bărbat care între celelalte virtuți este dovedit că a avut și acest lucru admirabil, anume că deși se dăruise lui Dumnezeu în întregime, nu refuza să ia parte la întâlniri cu oameni de lume. Era de o castitate rară, deși vedea zilnic soțiile altora; blând, deși mânat de firea pătimașă a celor mânioși.’
Sfârșitul vieții a fost în anul 545 în localitatea italiană Vivarium. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 8 iulie 2008, l-a trecut în rândul Sfinților cu data de prăznuire 1 septembrie.
A împărțit timpul
În ceea ce privește opera Sfântului Dionisie, ea constă într-un număr de traduceri patristice în limba latină, opere personale, în legătură cu sărbătorirea Sfintelor Paști, dar și prefețe elaborate de el la traducerile făcute, în care delimitează și evidențiază cu precizie informațiile din cuprinsul lucrărilor teologice traduse și reformulează în limbaj propriu unele învățături dogmatice. Dintre operele traduse, menționăm: ‘Despre crearea omului la Sfântul Grigorie de Nyssa’ (cu unele observații critice), ‘Epistola 17 împotriva lui Nestorie’, cu cele 12 anatematisme și alte epistole ale Sfântului Chiril al Alexandriei, ‘Tomosul Patriarhului Proclu al Constantinopolului către armeni’, ‘Viața Sfântului Pahomie’, ‘Pocăința minunată a Sfintei Thalsia’, ‘Colecțiune de canoane cele zise ‘apostolice’, ale primelor patru sinoade ecumenice și ale unor sinoade locale’ (în două versiuni). De asemenea, a întocmit o ‘Colecție de decrete’ (decretate) a opt papi: ambele colecții au cunoscut o largă circulație în Biserica Apuseană. Tot Sfântului Dionisie i se atribuie și culegerea unei colecții de texte patristice – ‘Florilegiu’ – din Sfinții Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Ciprian din Cartagina, Ilarie din Pictavium, Ambrozie al Milanului și Fericitul Augustin.
A avut un rol important în ceea ce privește calculul pascal, astfel mai multe lucrări de acest gen îi sunt incluse în ‘Liber de Pashatae’ sau ‘Carte despre Paști’: ‘Pascalia adevărată și regulile îndreptării ei’, ‘Precizări pentru stabilirea datei Paștilor’, ‘Elementele calculului calendaristic și pascal’.
Începutul Anului Nou Bisericesc
S-a hotărât de către Sfinți Părinți (318) participanți la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, pe considerentul că începutul activității de propovăduire a Evangheliei de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a făcut la începutul lunii septembrie, deoarece după calendarul iudaic intrarea în sinagoga din Nazaret (Luca 4, 14-19) a Mântuitorului, după întoarcerea din pustia Carantaniei, a fost în luna a șaptea, numită Tișri (care corespunde în calendarul nostru lunii septembrie).
Biserica Mântuitorului Hristos prăznuiește începutul anului creștinesc în locul celui vechi, călăuzindu-se la viața cea nouă, cum spune Sfântul Apostol Pavel: ‘Împreună cu El ne-am îngropat prin botez întru moarte: precum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, așa și noi întru înnoirea vieții să umblăm’ (Romani 6, 4).
Darul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh (II Cor. 13, 13) sunt comoara neprețuită a Legii cele Noi, pe care o aflăm în anul Domnului început în luna septembrie.
După tradiția Bisericii noastre Ortodoxe, în toate bisericile din țară se oficiază Slujba Te Deum-ului la începutul anului nou bisericesc, pe data de 1 septembrie.
În septembrie începea anul iudaic
În Vechiul Testament, noul an începea tot în luna Tișri (septembrie în calendarul nostru) după porunca lui Dumnezeu către Moise ca ziua întâi a lunii a șaptea să fie și zi de odihnă (Numeri 29, 1).
Începutul anului în această lună amintea israeliților următoarele evenimente: momentul când corabia lui Noe s-a oprit după potop pe Muntele Ararat în luna a șaptea (Facere 8, 4); Moise a coborât din Muntele Sinai cu tablele Legii celei Noi cu legea Domnului, în luna a șaptea – luna septembrie în calendarul nostru (II Cronici 7, 9-10). Marele arhiereu intra în Sfânta Sfintelor o dată pe an, și anume în luna Tișri (septembrie în calendarul nostru). Ziua ispășirii, când se aducea jertfă, era a zecea zi din aceeași lună (Levitic 23, 27). Sărbătoarea corturilor era în ziua a cincisprezecea a lunii Tișri (Levitic 23, 34). Anul sabatic și cel jubileu începeau în luna a șaptea (Levitic 25, 3-4 și 8-10). Lumea creștină nu prăznuiește însă anul Legii vechi, ci Darul noului praznic, cel ce începe cu intrarea Domnului în lume, când El însuși S-a arătat Dătătorul Legii celei Noi. Mântuitorul a scris Noua Lege a lui Dumnezeu pe lespezile inimilor noastre și ne-a curățat de păcate prin scump Sângele Său
