Părintele Dumitru Stăniloae în vizită la Mănăstirea Rohia

După Primul Război Mondial, Biserica Ardealului căpătase un adevărat reviriment. Biserica strămoșească își putea manifesta libertatea în plenitudinea sa. Se construiau catedrale în marile orașe și biserici acolo unde credincioșii nu aveau, se înființau eparhii – la Cluj și Oradea – și se căutau urmele vechilor așezăminte monahale. Maramureșul, un bastion istoric al Ortodoxiei, era amenințat de prozelitismul catolic tot mai agresiv. Atunci când s-a pus problema înființării unei Episcopii ortodoxe a Maramureșului, inițiativă care avea să fie amânată de factorul politic, în numai patru ani, cu acordul Vaticanului, Biserica Greco-Catolică reușise să realizeze o astfel de entitate și să numească un titular.

În astfel de circumstanțe, în Maramureșul istoric avea să apară un așezământ monahal, ale cărui începuturi nu păreau să prevestească un viitor strălucit. La patru ani de la trecerea la cele veșnice a fiicei sale, preotul Nicolae Gherman, parohul din Dealul Viei – Rohia, avea să-și împlinească frumosul vis de a întemeia o mănăstire, sfințită de episcopul Nicolae Ivan al Clujului. Începuturile au fost dificile, iar atunci când păreau învinse s-a abătut nefastul Diktat de la Viena. Cu toate acestea, la Rohia se căutau statornicirea și aprinsa credință în Dumnezeu. A venit anul 1944, cu un stareț tânăr, cu numele Justinian Chira. El provenea din mijlocul acestui așezământ, format duhovnicește în acest loc. De aceea și-a pus întreaga viață pentru propășirea duhovnicească și realizarea unui așezământ de care Maramureșul ortodox să se mândrească. Deși relativ nou, așezământul de la Rohia se dorea un reper duhovnicesc așa cum redevenise Sâmbăta de Sus sau cum aspira Izbucul din Bihor. Acesta va fi fost motivul pentru care părintele Dumitru Stăniloae cerceta Rohia în vara lui 1958, aflat mereu în descoperirea isihasmului practic din mănăstirile românești.

Momentul vizitei este rememorat de Lidia Stăniloae, care realizează o frescă a Rohiei anului 1958: „În vară, părinții mei au plecat la Rohia, unde urma să-i întâlnesc și eu, căci putusem să-mi iau doar o săptămână de concediu. M-am oprit o zi la Cluj și apoi am plecat mai departe. Tata și mama mă așteptau la autobuz împreună cu părintele stareț Justinian, un călugăr adevărat, cum ne-am dori să fie mai mulți. Mănăstirea nu era încă prea cunoscută. Trăiau acolo într-o frumoasă atmosferă înduhovnicită câțiva monahi cucernici și modești, o așezare benefică pentru sătenii din împrejurimi, care veneau în număr foarte mare după sfat și sprijin. Nu se clădise încă prea mult. În schimb, activitatea pastorală, deseori stânjenită de faima ce se țese în jurul unor asemenea așezăminte, aducea roade bogate, iar atmosfera de reculegere și evlavie conferea acelui loc minunat un peisaj spiritual remarcabil”.

Momentul este surprins într-o fotografie provenită din arhiva Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Justinian, atunci starețul Rohiei, care se află alături de părintele Stăniloae și de obște. Această vacanță a fost cea înaintea arestării părintelui Stăniloae. De altfel, în timpul șederii la Rohia, părintele fusese urmărit de „funcționari de la culte”. Abia revenit în București, în seara de 4 septembrie, părintele începea să cunoască calvarul gulagului comunist, iar pentru Schitul Rohia se prevesteau amenințări din partea autorităților de stat. (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 2 octombrie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente