Miercuri, 30 iulie 2014, Patriarhia Română comemorează șapte ani de la trecerea la cele veșnice a vrednicului de pomenire Teoctist Patriarhul († 30 iulie 2007). Cu acest prilej, în cele ce urmează vă prezentăm un articol publicat în Lumina de Duminică, la, 3 august 2008, semnat de Arhim. Timotei Aioanei, intitulat O candelă nestinsă în Catedrala patriarhală:
Am intrat, printre schele, în Catedrala patriarhală pentru a revedea mormântul vrednicului de pomenire, Patriarhul Teoctist. Piatra de mormânt, măiestrit dăltuită în marmură albă, acoperă vremelnic trupul fără suflare al celui de-al V-lea Patriarh al României. În fiecare dimineață, candela se primenește pentru a răspândi în jur lumină, așa cum răspândea, în viața Bisericii, cel pentru care se aprinde acum.
„Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști”
Un an fără Patriarhul Teoctist! Îmi aduc aminte de ziua aceea a sfârșitului de iulie 2007, când „bătrânul” Patriarh a fost chemat la ceruri. Știam toți că purta povara celor aproape 93 de ani, dar parcă ne așteptam să mai rămână printre noi. Foarte rar se întâmplă ca o moarte survenită la o asemenea vârstă să surprindă într-o asemenea măsură. De ce oare? Oamenii se obișnuiseră cu căldura și bunătatea inimii sale, cu zâmbetul părintesc, cu omiliile care cuceriseră auditoriul.
Un an fără Patriarhul Teoctist! Detractorii lui s-au liniștit puțin, dar nu de tot. Continuă să critice și să amintească de o așa-zisă „vinovăție” a celui care a „acceptat dărâmarea unor biserici”. Uită voit să amintească că tot în vremea sa s-au construit și s-au sfințit, în tot spațiul românesc, câteva mii de biserici noi, unele adevărate catedrale, zidite printr-un elan nemaiîntâlnit atât înainte, cât și după momentul decembrie 1989.
Uită și de sfinții români canonizați, de eparhii nou înființate, de numărul mare de episcopi hirotoniți, cum n-a avut niciodată Biserica noastră.
Perioada cu multe și importante lucrări și zidiri s-a petrecut în anii păstoririi Patriarhului Teoctist.
El se îngrijea stăruitor de slujirea liturgică și de hrană pentru suflet. Pășea totdeauna frumos și impunător, în odăjdii strălucitoare, către Altarul cel dintâi al țării, în Catedrala patriarhală, și parcă nu se gândea că, alături, între coloanele ei, va asculta mereu Sfânta Liturghie.
Nu s-a îngrijit în ce loc anume să-i fie pregătit mormântul, nici nu a existat un testament de acest fel. Totuși, cu mulți ani în urmă, pe 13 octombrie 1991, la sfințirea bisericii din locurile natale, mărturisea, în omilia de la sfârșitul slujbei, că ar dori să fie îngropat acolo…, lângă mormintele părinților săi. Cum să îngropi un Patriarh într-un sat depărtat? El trebuie să rămână alături de fiii săi…
A trecut un an! Credincioșii continuă să urce Dealul Patriarhiei și să întrebe: unde este mormântul Patriarhului Teoctist? Rămân apoi, lângă lespedea de marmură, așa cum au stat, la început de august 2007, ceasuri la rând, pentru a primi ultima sa binecuvântare.
Patriarhul Teoctist s-a dus parcă prea repede dintre noi, fără să spună ultimele sale dorințe, fără să-și aranjeze lucrurile, să le împartă, așa cum obișnuiesc oamenii care ajung la vârste venerabile. Și totuși, parcă s-a pregătit cumva. Ultima Pastorală transmisă preoților și credincioșilor din Arhiepiscopia Bucureștilor și-a intitulat-o: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști”, folosind cuvintele pe care Mântuitorul, mai-marele Arhiereilor, le-a spus ucenicilor înainte de Sfintele Sale Pătimiri. A mai spus apoi, medicilor, în acea zi de luni dimineață a sfârșitului de iulie, că s-a pregătit ca și pentru Euharistie.
Făcea, adeseori, primul pasul spre reconciliere
La trecerea sa la cele veșnice, clopotele tuturor bisericilor din România au sunat îndelung. S-au făcut rugăciuni stăruitoare, s-au scris pagini peste pagini, au fost emisiuni și transmisii în direct aproape la toate posturile de radio și televiziune, atât din țară, cât și de peste hotare. De atunci, numele său a fost trecut, în rândul celor adormiți, în mai toate pomelnicele și între ctitorii multor mănăstiri și biserici, a unor catedrale, eparhii, instituții și fundații. Mai mult decât atât, numele său a fost trecut, cred, în „cartea vieții” de pe Tronul Mielului, întru slava Căruia și-a închinat îndelungata sa slujire ca novice, monah, ierodiacon, arhimandrit și arhiereu. Aproape 80 de ani adunați în această dăruire pentru Dumnezeu, pentru sfinții Lui, pentru Biserica pe care nici porțile iadului nu o vor birui până la sfârșitul veacului și pentru toți binecredincioșii creștini pe care i-a păstorit.
La un an de la mutarea la cele veșnice a vrednicului de pomenire Patriarhul Teoctist, rămâne grăitoare atitudinea sa față de cei ce nu l-au iubit, oameni „mari și mici” la funcții și la suflet. Găsea resurse mereu proaspete, care veneau dintr-un suflet tânăr, pentru toleranță față de cei care nu-l vedeau cu ochi buni și nu-l înțelegeau întru totul. Făcea, adeseori, primul pasul spre reconciliere; uita răul făcut de cei nu tocmai binevoitori și chiar dacă rana provocată era încă sângerândă, o acoperea cu veșmântul său de Părinte și Patriarh.
Până în ultima zi a vieții, și-a păstrat neatinsă comoara din inimă și înțelepciunea cu care Dumnezeu l-a înzestrat; memoria ajutându-l în mod fericit, își aducea aminte de oameni, locuri și fapte petrecute cu peste jumătate de veac în urmă. Ca om, era totuși măcinat de gândurile bătrâneților. S-ar fi dus, într-o zi, pe înserat, la Cernica, mănăstirea în care a urmat cursurile Seminarului Superior și a intrat într-o casă mănăstirească, pe care o dorea sălaș al ultimelor zile. Nu știu mulți de acest drum al Patriarhului către liniște. Discreția care-l caracteriza a făcut ca suferința sa fizică, care, din primăvara anului 2007, s-a accentuat, să nu fie destăinuită. În nopțile când nu mai adormea, s-o fi gândit la variante diferite. Mănăstirea i-a rămas, până la urmă, la inimă ca loc al liniștii.
Un an de rugăciuni și dor
A trecut un an de când numele său s-a adăugat celorlalți patru Patriarhi pe care i-a cunoscut și cărora le-a fost aproape. Îmi mărturisea cineva că tresare cu emoție atunci când aude pomenindu-i-se numele, la Vohodul mare și la slujbele îndătinate, săvârșite după rânduială, nu doar la Catedrală, ci în toate bisericile românești. Am ascultat și evocarea unui român maramureșean, locuitor în îndepărtata Australie care vorbea despre Patriarh ca despre tatăl său. Oamenii simt iubirea și o receptează până la capăt, tocmai pentru că este atât de rar întâlnită.
Un an de aduceri-aminte, de rugăciuni și dor! Numele-i pomenit, evocat printre zâmbete și lacrimi. Zâmbete pentru zicerile înțelepte și vocea sa caldă, pentru bunătatea inimii și dorința de iertare, iar lacrimile pentru absență și grabnica plecare.
Un an fără arhiereul și omul care a trăit cumpătat și care a iubit Biserica, monahismul și buna rânduială, încă din tinerețile sale!
Pădurile de la Vorona și brazii din ținuturile moldave freamătă acum și plâng împreună cu toți cei care l-au iubit pe Patriarhul tuturor românilor, pe vrednicul de pomenire, Părintele nostru Teoctist.
Sunt destui cei care se grăbesc acum să-l elogieze și să vorbească despre marile sale realizări, considerându-i-se apropiați și chiar prieteni.
Patriarhul Teoctist a aflat adevărul. Știe cine i-a fost sau nu i-a fost prieten. Pe toți i-a iertat deopotrivă. Așa se comportă întotdeauna Păstorul și Părintele cel bun.
