Mănăstirea „Sfântul Ioan Teologul și Cuvioasa Eufrosina” din comuna prahoveană Cornu nu impresionează doar fiindcă locul unde e amplasată te face să ajungi cu privirea până departe, spre Câmpina sau Comarnic, ori Sinaia. Nu. Oamenii care viețuiesc aici și au ca suprafață unde să se desfășoare un teren de doar 3.000 de metri pătrați, care de la un timp încoace pleacă la vale, sunt cei care fac să te simți special. Cine merge la Cornu va vedea 24 de maici și surori împreună cu duhovnicul lor, părintele Arsenie, dar va simți că acolo viețuiește în chip nevăzut Hristos, așa cum mărturisește El Însuși în Evanghelie: „unde sunt adunați doi sau trei în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20).
La descrierea locului și a celor ce viețuiesc la sihăstria de la Cornu îmi vin în minte cuvintele adresate de Apostolul Filip lui Natanael, când ultimul l-a întrebat despre Hristos, iar el a răspuns: „Vino și vezi” (Ioan 1, 46). Dar până vei ajunge cinstite cititorule acolo unde poți atinge cerul cu mâna, la mănăstirea „ucenicului cel iubit”, te voi lăsa să afli din gura celor ce se nevoiesc acolo cum a prins viață tânăra obște a maicilor.
Începuturile Mănăstirii „Sfântul Ioan Teologul” și „Sfânta Cuvioasă Eufrosina” se leagă de un demers al unor oameni din zona comunei Cornu. „Când am venit în primăvara anului 2008, în aprilie, am găsit construite bisericuța și corpul de chilii. Puține lucruri a trebuit să mai facem noi. Cred că patru-cinci ani s-au desfășurat lucrările, iar principalul ctitor a fost doamna Aurora Cornu, prima soție a lui Marin Preda”, începe povestea acestui așezământ părintele Arsenie Muscalu, blândul duhovnic al maicilor. Aurora a plecat prin 1950 din țară, s-a stabilit la Paris mai întâi, s-a recăsătorit în Franța cu un jurnalist român, Aurel Cornea, și după 1989, întorcându-se în România, a vizitat locurile natale, unde a dorit să facă o mănăstire. A mărturisit că două lucruri au impresionat-o: viața Cuvioasei Eufrosina (mama Aurorei purta același nume) și pelerinajul pe care l-a săvârșit în Țara Sfântă. A găsit o asemănare între zona Cana Galileii și relieful din Cornu. Atunci și-a zis: dacă acele locuri au fost binecuvântate cu prezența Mântuitorului, de ce să nu se întâmple la fel și cu locurile ei natale, binecuvântate cu prezența unei mănăstiri.
Așa s-a înfiripat gândul ridicării unei mănăstiri de măicuțe. Soția lui Marin Preda a făcut demersurile necesare, a obținut binecuvântarea, și-a vândut casa părintească din localitate, s-a construit drumul până sus, apoi au fost ridicate corpul de chilii și biserica. Primăria a dat terenul, aproximativ 3.000 de metri pătrați. Primarul comunei, Cornel Nanu, un om credincios, deschis spre a oferi ajutor maicilor, a fost și rămâne permanent un sprijin pentru mănăstire.
„Una e să citești despre viața monahală din cărți și alta e să o trăiești”
Părintele Arsenie, slujitor la Catedrala patriarhală din București, a ajuns la Cornu în 2008. Stareța mănăstirii, maica Parascheva Bîgu, intrată de peste 20 de ani în monahism, a depus voturile monahale în Moldova, la Agapia. Celelalte ostenitoare au venit din lume, primind aici haina monahală. „Și nu e rău că s-a întâmplat așa, mărturisește părintele Arsenie. Dacă vii un pic format din alt loc, te adaptezi mai greu, dar atunci când pornești de la zero e mai simplu să-ți creezi o așezare sufletească unitară. Adică să fim toți într-un gând, într-un cuget. Așa a pornit viața noastră. 10 surori au fost la început. Acum avem vreo 24 de ostenitoare în obște, toate au studii universitare în diferite domenii; medicină, teologie, sociologie. Ele stăteau poate într-o așteptare, dar nu erau hotărâte să plece la mănăstire. Și cred că le-a ajutat faptul că au trecut puțin prin viață, în sensul că au venit aici persoane cu vârsta între 30 și 40 de ani, deci cu anumită maturitate, pentru a face o alegere trainică. Fără îndoială, începutul e greu. Una e să citești despre viața monahală din cărți și alta e să o trăiești. Partea ușoară a fost că multe mi-au fost fiice duhovnicești de la Patriarhie și, cunoscându-le, nu a fost așa de greu să le ajut să intre pe făgașul vieții acesteia călugărești. Cu toate acestea, nu a fost simplu. E distanță mare de la imaginea pe care ne-o formăm citind cărțile duhovnicești până la practică. Nu că ne-ar păcăli cărțile duhovnicești, nu, ele nu ne mint, dar noi ne formăm o anumită imagine despre unele lucruri.”
Călugăria, la polul opus față de viața contemporană, centrată pe sine
Un stareț sfânt de la Optina spunea: „dacă oamenii ar ști ce greutăți îi așteaptă la mănăstire, nimeni nu ar veni spre monahism, dar, în același timp, dacă ar ști câte bucurii îi așteaptă aici, toți ar da năvală la mănăstire”. Ambele afirmații sunt adevărate, deși paradoxale, continuă duhovnicul Arsenie. „Simțim că avem mult de lucru, în primul rând cu noi înșine ca să ne formăm. Mulțumim lui Dumnezeu că și eu, și măicuțele am cunoscut bătrâni duhovnicești a căror amintire ne slujește, ne ajută să ne ghidăm în drumul nostru. Însă mai avem mult de lucru ca să dobândim un cuget călugăresc. Părintele nostru duhovnic Macarie de la Pasărea ne spunea că de la un timp încoace trecerea de la viața în lume la cea din mănăstire este mai greoaie. Într-un trecut nu foarte îndepărtat această mutație era lină, nu se realiza cu dificultăți.
Dacă înainte venea o fată de 18 ani care voia să rămână la mănăstire, nu era nici o dificultate. Acum, spunea părintele Macarie cu șase-șapte ani în urmă, trebuie să dărâmăm ce s-a zidit greșit și apoi să pornim cu o zidire nouă. E un efort în plus. Atunci când pornești o construcție de la zero, ai bucuria ridicării mai repede decât atunci când trebuie mai întâi să dărâmi, apoi să edifici ceva. Ai satisfacția că iese ceva, că se înalță o zidire. În schimb, atunci când la început doar dărâmi, simți numai efortul, truda de a dărâma ceea ce s-a zidit greșit”, nu se teme să adauge cu tristețe în glas părintele.
E limpede ce se întâmplă. Probabil că oamenii, în viețuirea lor creștinească, erau înainte cu mult mai robuști, mai așezați în credință decât cei de azi. Educația lor era de așa natură că mutația sufletească nu era resimțită ca un șoc.
Astăzi întreaga educație este centrată pe om. El vine la mănăstire cu un mod de a gândi și de a trăi centrat pe sine. Asta este groaznic pentru monahism, fiindcă este cumplit de greu să muți, la modul real, nu declarativ, centrul de greutate din sinele tău la Dumnezeu. Aceasta reprezintă temelia, miezul viețuirii călugărești, tăierea voii proprii, renunțarea la ea și înlocuirea ei cu ascultarea.
Noi în viața călugărească suntem la modul opus vieții contemporane, centrată pe sine. Un umanism antropocentrist impregnează toată educația pe care astăzi o primim în școlile noastre și în societate.
„Copiii primesc de la Dumnezeu prin părinți și darul credinței, dar miezul educației nu trimite și la altceva în afară de om. Atunci e dureroasă pentru om lepădarea aceasta de Cel care l-a făcut. Greutăți materiale, din mila lui Dumnezeu, nu am avut. La început a fost mai dificil, fiindcă este puțin spațiu. Greul de acum ține de alunecările de teren cu care ne confruntăm azi”, adaugă protosinghelul Arsenie.
Cât ajută o educație creștină serioasă în monahism?
La mănăstire vin oameni de diferite condiții. Fiecare aduce cu sine o întreagă lume, suferințe, poate neîmpliniri, dar și doruri nespuse față de Cel pentru care a spus nu lumii.
Există o relatare a Sfântului Siluan Athonitul, care povestea că atunci când a sosit în Athos a văzut în mănăstirea unde s-a așezat mai mulți frați începători în ale nevoinței călugărești, veniți de curând din lume. Unul avea chipul foarte luminos, altul dimpotrivă, se zăreau pe fața lui urmele unei vieți dezordonate, robite păcatului. După ceva timp, lucrurile s-au schimbat paradoxal. Chipul celui plin de păcate odinioară era acum curat și vesel, pe când celălalt nu înaintase din pricina nelucrării.
În viețile oamenilor se petrec lucruri atât de surprinzătoare, în sensul că mulți care au o moștenire ereditară nefavorabilă fac surprize, surprize grozave. Sunt persoane care nu au primit o educație foarte solidă în lume și surprind prin progresele înregistrate în viața duhovnicească. „În general observăm lucrul acesta: educația este astăzi destul de puțin făcută în spiritul Evangheliei. De acest lucru am avea nevoie în primul rând la mănăstire și, de ce nu, și în viața din lume.
E un episod din viața Cuviosului Paisie Aghioritul care explică cel mai bine ideea de educație în spiritul Evangheliei. Pe Cuviosul Paisie, atunci când era copil, mama lui îl educa într-un mod deosebit. Participând ca elev la un concurs de atletism, ea i-a spus: «Dacă vei vedea că alergi mai repede ca ceilalți și ai putea trece primul linia de sosire, fă-te că ai obosit și lasă-l pe altul să ocupe locul întâi. Când ai ajuns aproape de final, fă-te că te-ai împiedicat și oferă-i altuia primul loc». Sau, cu alte ocazii când ieșea la joacă cu ceilalți copii, aceștia uneori îl supărau și atunci el se plângea mamei: «Copiii aceștia mă necăjesc. De ce?» Mama, în schimb, nu-l îndreptățea niciodată.
Avem aici o educație în spiritul Evangheliei. Pe când acum spiritul reușitei, al performanței domină pretutindeni în lume. Imaginea, reclama, acestea sunt primordiale. Dacă nu te vede nimeni, e ca și cum n-ai exista. Trebuie să fii în față.”
Modului de a gândi și acționa evanghelic i se poate reproșa: „Știți, lumea de astăzi e o lume fără milă, o lume competitivă, unde toți vor să ajungă în frunte, să culeagă lauri. Toți vor să fie primii. Doctori, ingineri, directori, orice altceva este intolerabil. Nu trebuie însă să uite nimeni că fiecare om este unic, are propriile aptitudini, propriile vise”. Dar nu, societatea de azi îl trage pe fiecare pentru a-l uniformiza cu ceilalți. Toți trebuie să aibă „degetele egale”, chiar cu riscul de a le rupe degetele.
„Plângeam, citeam și spuneam: Vreau și eu să fiu ca ei”
Stareța de la Cornu, maica Parascheva Bîgu, în vârstă de 44 de ani, originară din Vaslui, a primit metania în Mănăstirea Agapia, județul Neamț, în anul 1991. Venea dintr-o familie destul de numeroasă, cu șase copii, patru băieți și două fete. Drumul către viața monahală a fost făcut în urma lecturilor din Vieților Sfinților. „În fiecare an, de ziua Cuvioasei Parascheva, la 14 octombrie, era la noi obiceiul ca măcar un membru al familiei să meargă la Iași, să se roage pentru noi toți și să mulțumească lui Dumnezeu și Sfintei pentru ajutorul dat. Cu această ocazie, mama, atunci, după Revoluție, mergând la Iași, a cumpărat mai multe cărți. Eram însetată de a afla lucruri noi despre cei pomeniți în calendar și a căror viață nu o cunoscusem încă. Plângeam, citeam și spuneam: «Vreau și eu să fiu ca ei». Am început să caut pe harta României și cu ajutorul unei cărți de istorie care conținea date despre mănăstirile mai importante de pe la noi am dat cu ochii de Agapia. Acolo scria că sunt 500 de maici, că ascultarea lor este de a lucra la covoare†¦ Eu nici măcar nu știam ce înseamnă maică. Dar voiam să aflu. O mătușă de-a mea sosită la noi acasă mi-a spus că de curând (1990, n.n.) se înființase o mănăstire la Măgura Ocnei și mi-a vorbit dacă eu nu vreau să merg acolo. Atunci când a aflat însă mama de hotărârea mea, ea nu a fost de acord. Totuși eu înclinam spre Agapia. Așa că nu am mers la Măgura Ocnei. M-am uitat din nou pe hartă, am mers la gară, am luat trenul și am ajuns unde doream. Nu știam care sunt condițiile pentru a fi primită în obște, dar maicile m-au acceptat. Așa am rămas. Aveam 23 de ani. Era vara lui 1991, iar în toamnă am ajuns la Măgura Ocnei. Când am sosit, mi s-a întâmplat ceva deosebit. Am simțit că de acolo sunt, că acolo este casa mea. Și am rămas până am fost chemată în ascultări la Roman, la episcopie, după care am fost trimisă să fac Postliceala Sanitară la București, la Christiana. Am trăit într-o călătorie permanentă, dar totdeauna numai cu ascultare. Cinci ani am stat la Mănăstirea Târgu Cărbunești, după care, cunoscându-l pe părintele Arsenie, am venit în 2008 la Cornu.” Din familia maicii Parascheva încă un frate este monah, starețul Mănăstirii Stelea din Târgoviște, Dâmbovița.
Am întrebat-o pe stareța de la Cornu de ce este căutată mănăstirea unde și ea viețuiește. Mi-a răspuns modest că oamenii în general caută viață duhovnicească și acolo unde cred ei că există ceva se atașează de acel loc. „Unii au ales Cornu ca loc unde să-și aline sufletele, să dobândească putere și har.” Și aceia nu au greșit când au ales așa. (Articol apărut sub semnătura domnului Augustin Păunoiu și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 12 mai 2013)
